Archiveswww.somatopsihopedagogie.ro of

Locul sângelui şi al arterei în fenomenele de stres

Locul sângelui şi al arterei în fenomenele de stres

 

Calea de rezonanţă a unui şoc

Teoria căii de rezonanţă a unui şoc scoate în evidenţă diferitele manifestări şi reacţii ale corpului în faţa unui şoc fizic sau psihic.

Este important să înţelegem că stresul este o reacţie fiziologică de răspuns a organismului în faţa evenimentelor şi devine patologic atunci când depăşeşte capacitatea de adaptare a corpului. Stresul, odată depăşit, face ireversibile reacţiile de răspuns ale organismului. Stresul cronic, însă, amplifică zi după zi aceste reacţii.

Diferenţele individuale ţin de amploarea şi de persistenţa în timp a perturbărilor ocazionate de stres. Ştiind totuşi că nu suntem cu toţi egali în faţa evenimentelor, că nu reacţionăm toţi în acelaşi fel în faţa aceleiaşi situaţii. Trebuie să luăm în considerare mai mult modul în care persoana priveşte evenimentul decât evenimentul în sine. Astfel, terapiile cognitive sunt fondate pe o idee simplă şi veche: “ Grijile, spaimele şi multe dintre suferinţele noastre provin mai degrabă din modul nostru de a vedea lucrurile decât din lucrurile respective. “ (André, 1999)

Calea de rezonanţă a unui şoc este în cea mai mare parte a timpului inconştientă iar psihicul nu are nicio putere asupra ei odată ce s-a declanşat; ea se ţese în culisele corpului. Totuşi, îi vom simţi efectele, imediat sau ulterior: totul devine rece, apar tensiunile (nodul în gât, burta care se strânge), respiraţia se accelerează, pălim sau ne înroşim, ne tremură picioarele, corpul ni se crispează. Nu s-a instalat nicio boală şi totuşi corpul suferă deja, fie că o simţim fie că nu, că suntem sau nu conştienţi. Să observăm mai îndeaproape efectele stresului în corp: calea de rezonanţă a unui şoc descrie diferitele alterări ale corpului, încă invizibile, dar totuşi deja palpabile pentru mâinile practicianului. Schema acestei căi de rezonanţă este asemănătoare cercurilor concentrice pe care le-ar provoca o piatră aruncată în apă. Circumferinţele nu sunt izolate unele de celelalte, provenind dintr-un fenomen primar comun. Pentru o mai bună înţelegere, fiecare nivel al acestei căi de rezonanţă va face obiectul unei descrieri separate, deşi, în realitate, toate aceste reacţii sunt simultane. În schimb, progresia după care le-a descris Danis Bois corespunde unei logici precise de înlănţuire: o reacţie producând în mod necesar o alta.

Descriem opt niveluri de rezonanţă ale unui şoc:

Reacţia neurovasculară şi neurovegetativă.
Crisparea fasciilor.
Tensiunile musculare însoţite de perturbarea echilibrului tonic.
Perturbarea ritmurilor.
Dezertarea senzorială şi insensibilitatea.
Imobilitatea şi pierderea reversibilităţii spontane.
Incapacitatea de percepţie şi adaptabilitatea subnormală a marilor funcţii de bază.
Reacţia psihologică, stresul depăşit şi stresul recurent.
Reacţia neurovasculară şi neurovegetativă
Reacţia neurovasculară şi neurovegetativă se află la începuturile şi în inima acestei căi de rezonanţă. Într-adevăr, aceste două sisteme reacţionează la stres cu o viteză surprinzătoare: punerea lor în acţiune este declanşată în câteva sutimi de secundă, cu mult înainte ca psihicul să fi putut reacţiona.

Să notăm în prealabil că există două categorii de stres, unul “bun” (eustres), cel care stimulează funcţiile de adaptare şi altul “rău” (distres), care depăşeşte aceste funcţii de adaptare şi care lasă urme în corp şi psihic.

La un stres psihic sau în cazul unui efort fizic, sângele se va acumula în mod selectiv la nivelul muşchilor (vasodilataţia arterelor muşchilor) pentru a pregăti acţiunea următoare (înfruntarea sau fuga în primul caz, realizarea efortului prevăzut în cel de-al doilea caz). Sângele se va acumula şi la nivelul sistemului cardiorespirator (din aceleaşi motive) pentru a creşte debitul cardiac şi frecvenţa ventilatorie pulmonară. Tensiunea arterială creşte.

Sistemul neurovascular este foarte implicat în aceste fenomene.

Arterele sunt inervate în principal de sistemul neurovegetativ simpatic:

“ Stimularea simpatică antrenează efecte cardiace (accelerarea frecvenţei cardiace, creşterea contractilităţii) şi efecte vasculare (vasoconstricţie). Reducerea provoacă o vasodilataţie prin diminuarea tonusului vasoconstrictor “ (EMC, 2002).

La nivel hormonal, adrenalina, secretată de medulosuprarenală (în special la stres) are un efect vasoconstrictor.

În ceea ce priveşte vasele muşchilor: la începutul reacţiei de răspuns la stres, vasodilataţia este majoră, prevăzând o eventuală fugă (pentru a pregăti efortul fizic şi a aduce sânge în muşchi); dacă stresul durează, vasoconstricţia devine predominantă; “ La o concentraţie puternică de adrenalină, efectul alfaconstrictor predomină. “ (EMC, 2002). Dacă stresul se instalează, acţiunea vasoconstrictoare se răspândeşte în toate vasele din organism.

Într-o situaţie de stres, se declanşează o reacţie de adaptare neurovasculară masivă la nivelul tuturor vaselor din corp, atât al celor mari cât şi al arteriolelor.

Un stres adaptat se va traduce printr-o revenire la normal a reacţiei vasculare, în timp ce un stres depăşit va lăsa urme la nivelul vaselor, manifestându-se prin pierderea adaptabilităţii acestora.

Dacă reacţia de stres s-a încheiat dar vasoconstricţia (sau vasodilataţia în anumite cazuri de inflamaţie) rămâne, înseamnă că avem de-a face cu nonreversibilitatea spontană a situaţiei vasculare.

În terapia manuală

Gestul terapeutic va consta în eliberarea constrângerilor mecanice care perturbează viaţa fiziologică a arterei, acţionând asupra zonei înconjurătoare a acesteia sau restabilind vasomotricitatea tuturor pulsurilor. Pentru aceasta, terapeutul va trebui să aleagă între a face o normalizare directă sau indirectă. Apoi va reechilibra balanţa simpatică şi parasimpatică, acţionând asupra craniului, sacrumului şi a coloanei vertebrale în raport cu sistemul neurovascular.

În pulsologia directă, “ascultarea” manuală selectivă a tuturor pulsurilor organismului permite evaluarea gradului de reversibilitate spontană al fiecărei artere la o stimulare uşoară. Într-adevăr, orice presiune armonioasă şi neagresivă exercitată asupra unei artere realizează un micro-stres ce declanşează în mod fiziologic o reacţie de vasoconstricţie, apoi o revenire la normal a pulsului în cele 7 secunde. Există patologie atunci când acesta nu revine la normal după răstimpul stabilit.

Această evaluare este concomitentă cu acţiunea de normalizare care suprimă desincronizările resimţite de practician. El verifică astfel toate vasele şi creează condiţiile revenirii la normal. Sincronizarea pulsurilor necesită punerea lor în relaţie unele cu altele în mod bilateral şi homolateral, după cum deja am explicat.

În timpul tratamentului, momentul special al punctului de sprijin (oprire provocată aplicată asupra unui ţesut sau a unei artere) se va simţi prin efectele sale, mai întâi local, iar în curând în ansamblul corpului, de către pacient. Astfel, orice reacţie vasculară care merge în sensul vasodilataţiei defineşte un punct de sprijin pozitiv şi pecetluieşte acţiunea normalizatoare a gestului terapeutic şi deci revenirea la o reversibilitate spontană a arterei.

“ În situaţie de stres, evaluăm calitatea vasculară, determinând dacă este de natură hiperpulsatilă sau tăcută.

La subiecţi emotivi sau care trăiesc în stare de culpabilitate găsim în esenţă artere hiperpulsatile.

Invers, tăcerea pulsurilor evocă lucruri neexprimate, nerealizate, frustrare, siderare. “

Stresul cronic se repercutează asupra sistemului neurovegetativ şi asupra vascularizării. Rearmonizarea pulsurilor şi a sistemului neurovascular participă la înlăturarea efectelor nefaste ale stresului şi a repercusiunilor acestuia pe termen lung asupra corpului şi psihicului.

După Danis Bois: “ Atunci când pulsologia este restabilită, memoria stresului a dispărut “.

Crisparea fasciilor
Fascia este un ţesut conjunctiv ce creează o relaţie de continuitate de la suprafaţă până în profunzimea corpului şi din cap până-n picioare; datorită poziţiei sale „geografice”, ea unifică întregul corp.

Are particularitatea de a fi foarte reactivă; un şoc fizic sau psihic va provoca tensiuni şi crispări ale fasciilor. Chiar şi atunci când şocul nu ajunge să se traducă printr-un simptom, lasă totuşi, uneori, o urmă în corp, indelebilă şi palpabilă pentru o mână expertă. Oricare dintre noi a reperat măcar o dată aceste tensiuni specifice: “ Sunt încordat, simt tensiuni în trapez, am un nod în gât, am crampe la stomac “. Atunci când palpăm, gâtul este într-adevăr încordat şi stomacul crispat. “Ascultarea” manuală va revela şi un deficit al mişcării interne în aceste regiuni, direct proporţional cu şocul şi cu pierderea vitalităţii.

La un stres adaptat, fasciile absorb şocul pe toată întinderea şi în profunzimea corpului, regăsindu-şi starea anterioară: tensiunile şi diferitele simptome dispar; spunem deseori: “ Trece… “

Când şocul depăşeşte capacităţile fiziologice de adaptare, rămân anumite crispări. Atunci când aceste crispări se situează într-o zonă arteriovasculară critică, ele antrenează compresiuni şi privaţiuni vasculare. Dau chiar o disfuncţie a organelor implicate.

Astfel, de exemplu, dacă se instalează o crispare fascială la nivelul regiunii pulmonare: muşchiul marele pectoral şi muşchiul pectoral mic sunt încordaţi, la fel ca şi muşchii gâtului şi diafragma toracică, lichidele stagnează, plămânul este densificat, pleura contractată. Toate planurile de glisare, care în mod normal culisează unele faţă de celelalte ca într-o plăcintă cu foi, se lipesc.

Persoana respiră atunci mai puţin bine, la început în mod inconştient, apoi conştient. Nu are aer, o senzaţie de opresiune şi uneori chiar de “menghină” punând stăpânire pe ea. Apăsarea toracică face persoana mai puţin adaptabilă la noi stresuri.

Eliberarea acestei opresiuni toracice acţionează atât asupra stresului propriu-zis cât şi asupra cronicităţii acestuia.

Fascia pericardică este şi ea o fascie foarte sensibilă la stres. Crisparea sa antrenează o senzaţie de opresiune cardiacă puternic resimţită de către pacient, uneori chiar de tipul falsei angine pectorale. Ceea ce adaugă un stres suplimentar. În acest caz, inima nu este afectată de nicio patologie, în schimb indispoziţia şi starea de rău sunt create de o tensiune a fasciei pericardice (înveliş al inimii ce se inserează pe stern şi dorsale). Gestul terapeutic constă în suprimarea crispărilor fasciale în scopul eliberării inimii de aceste opresiuni.

Stresul, acţionând asupra fasciilor, acţionează asupra ţesutului conjunctiv interstiţial, “albia” microcirculaţiei şi loc al schimburilor. Consecinţele sunt o pierdere a elasticităţii dermului, o senzaţie de frig şi o diminuare a calităţii schimburilor. Cu cât este frigul mai profund, iar pacientul vorbeşte despre faptul că “i-a intrat frigul în oase”, cu atât este şi şocul mai pronunţat.

Ţesuturi strânse, adăugate senzaţiei de frig şi pierderii mişcării, antrenează o stagnare a lichidelor interstiţiale şi acidificarea terenului: sunt întrunite toate condiţiile pentru blocarea schimburilor. Aceste fenomene sunt însoţite de o perturbare a balansului sanguin.

Din crispare în crispare, din tensiune în tensiune, persoana îşi pierde din vitalitate, este obosită, instalându-se un adevărat cerc vicios. Această stare a fasciilor creează angoase subiacente care pot părea puţin importante la început dar care perturbează în mod considerabil viaţa persoanei.

O stare de stres depăşit, consecutivă unor şocuri fizice sau psihice, violente sau repetate, instaurează o situaţie patologică prin pierderea reversibilităţii reactivităţii fasciilor.

Vom înţelege cum, acţionând asupra acestor perturbări care nu sunt încă decelabile prin examenele medicale, terapeutul poate interveni asupra acestui tip de patologii nerevelate încă la fel de bine ca şi asupra patologiilor deja constituite.

Fasciaterapia este de asemeni o tehnică de urgenţă practicabilă pe teren: pentru a calma imediat persoana.

Repunerea în circulaţie a lichidelor are un efect imediat asupra impactului şocului şi diluează efectul nefast al acestuia. Este pertinent, în caz de accident rutier de exemplu, după acordarea îngrijirilor medicale şi atunci când este posibil, să se facă un tratament de fasciaterapie cât mai repede cu putinţă.

Tensiunea musculară cu perturbare a echilibrului tonic
Una dintre particularităţile tonusului este de a se adapta înaintea acţiunii musculare. Există deci o reacţie tonică anticipatoare a următoarei acţiuni. Vorbim despre tonusul de anticipaţie.

Danis Bois ne explică: “ Adaptarea se face într-o primă fază printr-o hipertonicitate care pregăteşte corpul de acţiune apoi printr-o revenire la tonusul de bază mai scăzut. Atunci când tonusul rămâne ridicat şi este menţinut în timp cu mult după reacţia de stres, această hipertonie nu mai poate reveni la normal. Revenirea la un tonus fiziologic va necesita eliberarea manuală a tuturor zonelor hipertonice. “

Această perturbare afectează atât tonusul de acţiune cât şi tonusul de anticipaţie.

Trebuie ştiut că la fiecare intenţie tonusul reacţionează înainte ca acţiunea să fie realizată. Această funcţie de anticipare a tonusului, foarte redusă la subiecţii în stare de stres depăşit, îi face pe aceştia mai vulnerabili la orice eveniment: deci impactul lor cu evenimentul este frontal, lovindu-i din plin. Chiar înaintea manifestării unei hipertonicităţi (perturbare a tonusului de acţiune), perturbarea se produce deci la nivelul tonusului de anticipaţie.

În terapia manuală, solicităm reacţia tonică în faza punctului de sprijin: prăbuşirea sau relaxarea tisulară resimţită la punctul de sprijin este o modulare tonică.

Astfel, relansarea premişcării interne solicită funcţia anticipatoare a tonusului.

Perturbarea ritmurilor
Corpul nostru este într-o continuă mişcare în interior. Chiar şi când este complet imobil, este prezentă o mişcare internă fiziologică.

Această mişcare este animată de o ritmicitate de 2 ori pe minut, asigurând mobilitatea fasciilor şi schimburile lichidiene metabolice şi celulare.

Această ritmicitate specială posedă o amplitudine, o orientare, o cadenţă şi de asemeni o viteză caracteristică, sau mai degrabă o lentoare senzorială specifică, ce-i conferă acestui ritm o senzaţie deosebită pentru pacient.

La un stres, ritmurile din corp încetinesc sau se opresc. Cu ceva timp în urmă, Danis Bois exprima acest fenomen spunând: “ Au răsuflarea tăiată “.

Când acest ritm senzorial de 2 bătăi pe minut este dezechilibrat, subiectul are o puternică predispoziţie la boală şi la stare depresivă.

Atunci când acest ritm este perturbat, motorul brasajului natural al lichidelor este inexistent, corpul “se ancrasează”, se îngreunează, lichidele stagnează.

Toate aceste ritmuri repornesc deîndată ce ritmul senzorial sau bioritmul senzorial este reechilibrat.

5.Dezertarea senzorială sau insensibilitatea

Este consecinţa etapelor precedente. Reacţia la stres poate fi privită ca o inteligenţă a corpului ce răspunde la un eveniment.

Fenomenul de “dezertare senzorială” este o reacţie fiziologică a corpului. În acelaşi fel în care creşte capacitatea de coagulare a sângelui (în scopul de a preveni sau de a face faţă unei eventuale hemoragii), corpul, atunci când primeşte un traumatism, se pregăteşte pentru a-i fi mai puţin rău diminuându-şi sensibilitatea.

Danis Bois explică: “ Chiar dacă această insensibilitate se manifestă pe corpul fizic (sau “corpul material” în filosofie), ea afectează şi corpul senzorial. Conform filosofului Merleau-Ponty, s-ar putea vorbi de “corp propriu”. Această parte a corpului care-l face pe acesta să fie sensibil şi care ne permite să ne simţim pe noi înşine: este corpul senzorial. De fapt, corpul fizic nu este separat de corpul propriu “.

Corpul propriu este un loc (în sensul de stare perceptivă, de nivel al relaţiei cu sine) unde anumite informaţii (exteroceptive şi proprioceptive) participă la raportul pe care individul îl are cu propriul său corp.

La un stres nociv, există o siderare la această recunoaştere; este ceea ce Danis Bois numeşte: dezertarea senzorială sau desenzorializarea.

Astfel, corpul se organizează pentru a suferi mai puţin în raport cu evenimentul trăit şi, chiar dacă situaţia redevine normală, raportul senzorial poate rămâne deficient.

Acest raport senzorial deficient devine un teren privilegiat de reviviscenţă a stresului. Unele persoane spun că nu prea se mai regăsesc pe sine după şocul suferit. Subiectul nu se mai simte la fel, uneori nu se mai simte deloc şi trăieşte cu o nouă suferinţă: pierderea sentimentului de sine sau a gustului de sine.

Danis Bois a explicat “regula celor 3 de i”: insensibilitate, imobilitate şi inconştienţă.

În acelaşi timp cu instalarea insensibilităţii, raportul cu propriul corp şi cu sinele diminuează. De exemplu, pentru a nu suferi, în perioada de doliu, corpul devine insensibil în raportul cu sine şi cu ceilalţi. Gustul de sine se pierde, la fel şi gustul pentru viaţă. Uneori, subiectul va căuta după aceea un sentiment al existenţei prin intermediul unor emoţii puternice.

Reactivarea raportului cu sine se va face prin gestul terapeutic, iar terapia asupra lichidelor este foarte importantă la acest nivel. Repunerea în mişcare a lichidelor (imobilizate de şoc) dizolvă impactul stresului, revenirea la o pulsologie normală atestând faptul că memoria şocului a dispărut. Atunci când corpul îşi recapătă căldura până în interiorul oaselor, persoana se reconectează cu “frăgezimea sa” interioară. Terapia lichidelor are un impact specific şi foarte puternic pentru persoană asupra gustului de sine.

Imobilitatea sau pierderea reversibilităţii spontane
Orice insensibilitate este însoţită de o imobilitate, la fel cum orice imobilitate este însoţită de o insensibilitate.

Imobilitatea nu este considerată aici ca fiind cea care împiedică producerea mişcărilor majore, ci ca o pierdere a reversibilităţii spontane, atât la nivelul marilor structuri ale corpului cum ar fi fasciile (ireversibilitate a tensiunilor şi crispărilor), cât şi al oaselor (pierderea plasticităţii). Şi la nivelul metabolismului se observă o pierdere a reversibilităţii marilor funcţii (balans simpatic/parasimpatic, balans endocrin, ciclu veghe/somn).

Corpul este în echilibru din clipa în care este capabil să se adapteze la o situaţie, astfel pierderea reversibilităţii spontane a marilor sisteme întreţine reacţia de stres.

Pe plan structural, imobilitatea se manifestă prin prezenţa unor blocaje articulare importante sau care nu interesează decât anumite mişcări.

Pe plan organic, imobilitatea se traduce printr-o pierdere a reversibilităţii spontane a biologiei şi a fiziologiei care, în consecinţă, nu se mai pot adapta.

La nivel vascular, arterele sunt rapid afectate de stres, vasoconstricţia nu mai este reversibilă, angiospasmul persistă. Ţesutul este contractat, schimburile se efectuează mai puţin bine iar balansul sanguin este perturbat. Sistemul imunitar este şi el afectat, printr-o scădere a apărării imunitare cauzată de producerea de cortizol.

Trebuie neapărat ca spasmul arterei să fie suprimat, ca schimburile de la nivelul ţesuturilor să fie relansate pentru a dezactiva reacţia în cascadă a stresului ce fragilizează corpul şi întreaga persoană. Şi blocajul ritmic trebuie să fie relansat pentru a nu avea de-a face cu instalarea unei oboseli cronice a persoanei (fără un motiv medical aparent şi fără să se poată spune “e doar în capul ei”). Corpul chiar suferă în fiziologia sa.

Inconştienţa şi adaptabilitatea subnormală a marilor funcţii ale organismului
Fiecare inconştienţă este însoţită de o imobilitate şi de o insensibilitate.

Inconştienţele se referă la toate absenţele de percepţie conştientă pe care persoana le are în legătură cu corpul său.

Orice inconştienţă este astfel o incapacitate de a simţi mesajele corpului. În ceea ce priveşte stresul, inconştienţa se situează când persoana nu are acces la semnele ce anunţă stresul, deci ea nu poate nici anticipa, nici însoţi reacţia.

Astfel, de exemplu, este preferabil şi mai puţin costisitor în energie şi în stres ca atletul, în timpul unei probe, să simtă când îi va fi sete mai degrabă decât să se confrunte cu nevoia de a-şi potoli setea. Când îi este sete, este deja prea târziu, reacţia de stres este deja pornită.

A suprima inconştienţa înseamnă a-i permite persoanei să dobândească o atitudine anticipatoare şi deci preventivă în faţa stresului şi să fie prezentă în reacţiile sale atunci când stresul s-a declanşat. În acest caz, se obţine o acţiune asupra intensităţii şi duratei acestor reacţii.

Reacţia psihologică, stresul depăşit sau recurent
Reacţia psihologică la stres este de două feluri:

fiziologică, atunci când însoţeşte o reacţie de stres pe care subiectul reuşeşte să o gestioneze fără probleme,
patologică, atunci când stresul a depăşit capacităţile personale de gestionare a unui eveniment.
Psihismul are o influenţă asupra corpului, dar corpul are poate o influenţă mai mare decât s-ar putea crede asupra psihismului.

Să-l lăsăm să vorbească pe Danis Bois, care-i redă corpului un loc important în raport cu psihologia: “ O stare de rău psihosomatică poate lua naştere dintr-o vulnerabilitate psihologică izvorâtă dintr-o tulburare a organismului (de exemplu, se întâlnesc des depresii nervoase sau tulburări de comportament ca urmare a unui traumatism al occiputului. Normalizarea sa va pecetlui o dispariţie imediată a tulburărilor psihice).

O boală somatopsihică se elaborează şi când organismul nu mai dispune de resurse pentru a se repune în mişcare, nici de a-şi reporni ritmurile, atunci când “dezertarea” senzorială persistă. Această incapacitate antrenează tulburări psihice mai mult sau mai puţin importante ca natură şi intensitate în funcţie de individ şi de gradul “dezertării” senzoriale. Rapiditatea recuperării este determinată de capacitatea persoanei de a restabili această legătură senzorială şi de a elabora o reflecţie pozitivă pornind de la aceasta. “

Mişcarea este o legătură între soma şi psihism iar relaţia somatopsihică se manifestă şi la nivel vascular. Neurofiziologistul Antonio Damasio explică, în teoria sa despre proto-sine, că biochimia sângelui face parte (împreună cu propriocepţia şi interocepţia) dintre elementele ce contribuie la sentimentul de sine. Într-adevăr, chimia sanguină şi cea a lichidelor creează o ambianţă specială în corp.

Nici nu bănuim cât de mult ne influenţează circulaţia lichidelor psihicul. O pacientă mi-a spus într-o zi: “ Nu-mi drenaţi doar picioarele, ci şi capul… “

Boala organizată

Impactul şocurilor fizice şi psihice poate ajunge să formeze o patologie organizată, de exemplu un ulcer la stomac, un umăr dureros, o sciatică…

Chiar dacă, în acel moment, simptome ce corespund unei boli repertoriate din punct de vedere medical sunt susceptibile să se atenueze sau să dispară printr-un tratament medicamentos, totuşi, procesul de construcţie a problemei poate persista într-un mod mai mult sau mai puţin latent. Amprentele stresului în corp sunt potenţial prezente (tensiuni, blocaje, vasoconstricţie, etc.), ele s-au organizat în mod ireversibil şi au creat o patologie fixată, ale cărei simptome vor ieşi din nou la suprafaţă la un moment dat, atâta timp cât amprentele din corp nu vor fi fost înlăturate.

În sfârşit, practicianul, prin terapia manuală şi gestuală, va executa aceeaşi tehnică, indiferent că o face în scop curativ sau preventiv.

By wadmin on September 9, 2015 | Uncategorized

Corp si Spirit

Omul nu este în sine nici suflet, separat de corpul viu, nici un anumit corp viu, separat de sufletul ce se uneşte cu el fără însă a fuziona. Omul este produsul celor două, iar sentimentul pe care îl are faţă de propria existenţă este tocmai cel al uniunii inefabile dintre cei doi termeni care îl constituie.

Maine de Biran

 

 

Ne aflăm într-o epocă în care separarea între corp şi spirit tinde să dispară. Dar tentativele de unificare a celor două dimensiuni, corporală şi psihică, impun încă prea adesea o ierarhie cu sens unic în care unul dintre poli (psihicul) se exprimă prin intermediul celuilalt (soma, teatru al unor tulburări considerate a fi mai întâi psihice). Somato-psihopedagogia este o disciplină născută din nevoia de a reconcilia, deplin şi pe picior de egalitate, corpul şi spiritul.

Danis Bois

 

 

By wadmin on | Uncategorized

În ce caz recurgem la somato-psihopedagogie?

  •                    Un somato-psihopedagog poate îndeplini două roluri, în funcţie de solicitarea pacientului: pe de o parte să-l ajute pe acesta din urmă în perioadele dificile, în anumite situaţii critice ale vieţii sale; pe de altă parte, să asiste un demers de transformare a raportului acestuia cu lumea, cu ceilalţi şi cu el însuşi.
  •  În acest din urmă caz, nu este deloc nevoie să simţi vreo durere sau vreo indispoziţie pentru a merge să consulţi un somato-psihopedagog. Căutarea unui sens existenţial este de ajuns pentru a justifica realizarea acestui pas; veţi găsi în somato-psihopedagogie o metodă pe cât de eficientă pe atât de originală, îndeosebi pentru că aşază raportarea la corp în acelaşi timp la temelia şi în miezul căutării sensului.
  • Deocamdată, ne-ar plăcea mai degrabă să precizăm situaţiile dificile în care puteţi recurge la un somato-psihopedagog. Desigur, lista care urmează nu este exhaustivă. Aceste situaţii pot fi întâlnite la diferite vârste, în diferite contexte personale, permiţând deci acoperirea a multiple posibilităţi.
  • De la mici tensiuni până la germenii stării de rău
  • Viaţa obişnuită, oricât de minunată ar fi ea în ansamblu, este presărată cu mici probleme, griji, necazuri pe care le gestionăm pe măsură ce ne lovim de ele spunându-ne că fac parte din viaţă, ceea ce este adevărat.De la cele mai stupide – dar, vai, cât de enervante – tracasări administrative până la adevăratele probleme profesionale ce nu ne lasă să dormim, de la prostiile copilului mai mic până la adevărata problemă de comunicare ce s-a instalat cu partenerul, numeroase sunt motivele care ne determină, cu regularitate, să ne trezim că suntem tensionaţi: tensiuni musculare, în primul rând (of, ce mă „ţin” ceafa şi spatele de la o vreme, parcă din ce în ce mai rău!) dar şi, într-un mod mai global, tensiune a întregului corp, tensiune interioară şi chiar tensiune psihică…
  • Începem să fim cuprinşi de durere, articulaţiile noastre par a fi înţepenite, nu prea mai dormim bine, ne trezim dimineaţa cu impresia că nu ne-am odihnit şi încetul cu încetul este afectată şi dispoziţia: devenim iritabili, până şi cel mai neînsemnat lucru pare un munte de netrecut şi, în funcţie de profilul fiecăruia, înclinăm către pură agresivitate sau închidere în sine.

 

  • Aceste manifestări sunt semnul că vitalitatea corpului, care în mod normal absoarbe greutatea cotidianului fără să existe consecinţe, începe să se epuizeze: acumularea ne roade capitalul de adaptare. Ştim bine de altfel că atunci când domină proasta dispoziţie ajungem să întrebăm pe te miri cine: « dar nu se mai termină odată? ».
  • În acele momente, este clar că este nevoie de o mână de ajutor. Somato-psihopedagogia poate juca un rol preţios, acţionând asupra vitalităţii corpului: două sau trei şedinţe de terapie manuală şi de gimnastică senzorială pot fi de ajuns pentru a ne relansa şi a ne simţi din nou capabili să înfruntăm viaţa de fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Regăsirea vitalităţii ne readuce moralul la cotele normale, revine şi încrederea şi iată-ne pregătiţi să reapucăm frâiele propriei vieţi, cu mai multă detaşare, supleţe şi voioşie.
  • « Cea mai mare dificultate pe care a trebuit să o gestionez fiind casnică şi având trei copii, în raport cu viaţa mea profesională anterioară, a fost „decuparea”, „fragmentarea” activităţilor. Somato-psihopedagogia mi-a permis să fiu capabilă să abandonez momentan o activitate în curs pentru a mă implica imediat în alta şi asta cu o eficacitate care m-a impresionat şi fără vreo frustrare deosebită: o adaptabilitate extraordinar de flexibilă!! Sunt mai puţin în stare de urgenţă şi, în mod paradoxal, mai eficientă în stare de urgenţă.
  • Înainte, făceam lucrurile având adesea un gust de „iar”, de „déjà-vu”, de plictiseală. Astăzi am în general o dispoziţie mult mai bună, o capacitate de a vedea farmecul unei zile, elementul ei de noutate…
  • Un alt efect este poziţionarea mea în casă: mai puţine ţipete, mai puţină vinovăţie din partea mea, îmi exprim poziţia clar, simplu, prin cuvinte şi prin corp, iar copiii simt. Chiar şi aşa, cu doi preadolescenţi în casă, comunicarea uneori furtunoasă găseşte deocamdată întotdeauna o cale de trecere pentru a deveni mai constructivă. Copiii, în schimb, au câştigat mai multă autonomie, o formă de libertate într-un cadru mai clar. Îi încătuşez mai puţin în propriile mele spaime. »
  • Isabelle, 42 de ani
  • Însă uneori lucrurile au mers prea departe, fie pentru că problemele sunt mai grave decât de obicei, fie pentru că am aşteptat prea mult înainte de a reacţiona. Am trecut în acest caz de firul roşu şi ne simţim cu adevărat la capătul puterilor: oboseala s-a transformat într-o depresie vagă, enervarea a cedat locul unei agresivităţi nedisimulate, sentimentul de saturaţie unuia de resemnare mai profundă.
  • Atenţie, acum trebuie să ne ocupăm urgent de această situaţie corporală şi psihologică pe cale să devină cu adevărat dificilă! Starea de rău dă târcoale şi cu cât aşteptăm mai mult, cu atât vitalitatea se epuizează. Corpul şi mentalul intră în rezervele de care e mai bine să nici nu ne atingem, căci riscăm să punem în pericol un echilibru mai profund.
  • Somato-psihopedagogul vă va propune într-o primă fază o terapie manuală în profunzime (în acest caz sunt necesare cel puţin trei şedinţe, uneori cinci sau şase) pentru a vă relansa vitalitatea şi a vă permite să regăsiţi un soclu de soliditate interioară suficient.
  • În general, dacă sunteţi receptiv la această abordare, revenirea vitalităţii este însoţită, aşa cum am văzut, de un moral mai bun. Aveţi sentimentul, şedinţă după şedinţă, de a vă regăsi puterile.
  • Practicianul vă va propune de asemeni, deîndată ce i-o va permite nivelul de vitalitate, să realizaţi acasă câteva exerciţii de gimnastică senzorială, astfel încât să întreţineţi progresul făcut de la o şedinţă la alta.
  • Va fi poate oportun atunci să vă bazaţi pe el pentru a încerca să înţelegeţi cum de aţi ajuns în această situaţie în care echilibrul v-a fost pus în pericol. Nu trebuie să vă culpabilizaţi, nici să căutaţi într-un trecut îndepărtat cauze uitate ci, pur şi simplu, să reperaţi anumite mecanisme de percepere a cotidianului şi să evaluaţi împreună dacă alte modalităţi de a fi, de a acţiona şi reacţiona sunt posibile în momentul de faţă pentru dumneavoastră. Gimnastica senzorială, introspecţia şi dialogul verbal cu mediaţie corporală (asociate) sunt preţioase pentru descoperirea, printr-o ascultare şi o observare aprofundate a mişcării dumneavoastră interne, a noi posibilităţi de acţiune şi exprimare.
  • Astfel, după aproximativ zece şedinţe de somato-psihopedagogie, nu numai că vă veţi simţi ieşiţi din faza critică ci, în plus, aceasta va fi căpătat probabil un sens: vă va fi oferit oportunitatea de a vă pune întrebări legate de un sector care avea fără îndoială nevoie de acest lucru şi vă va fi permis să descoperiţi potenţialităţi pe care nici nu le bănuiaţi şi pe care evident că nu vă bazaţi până atunci. Totul este bine când se termină cu bine!
  • Stresul, surmenajul
  • Stresul este boala secolului, toată lumea o ştie, şi din toate părţile înfloresc în replică propuneri variate: „gestionarea stresului”, iată măreaţa expresie a epocii în care trăim şi vizibil o cale cu viitor!
  • Desigur, somato-psihopedagogia are şi ea un cuvânt de spus în tot acest concert. Prin acţiunea ei asupra vitalităţii dar şi, mai precis, prin poziţia ei originală la răscrucea dintre abordarea corporală şi cea verbală. Aşa cum am văzut, aceste două aspecte sunt într-adevăr intim legate iar instrumentele tehnice ale somato-psihopedagogului asociază în permanenţă solicitarea trăirii corporale şi punerea în relaţie cu modurile de gândire şi de reacţie.
  • Printre situaţiile de stres intens, trebuie să distingem stresurile punctuale dar foarte violente cum ar fi un accident de maşină sau anunţarea subită a unei veşti foarte proaste, de stresurile cronice ca de exemplu surmenajul permanent la locul de muncă sau îngrijirea de lungă durată a unei persoane bolnave din familie.
  • În acest din urmă caz, o asistenţă în somato-psihopedagogie ar trebui să vă ajute, în pofida circumstanţelor, să respectaţi cât mai bine posibil solicitările propriului corp, evitând astfel o decompensare sub forma unei epuizări sau a unei depresii ce ar putea avea consecinţe serioase.
  • În afara şedinţelor regulate de terapie manuală destinate menţinerii capitalului de vitalitate în forma sa optimă, gimnastica senzorială joacă aici un rol foarte important: câteva minute pe zi, acasă ori chiar la locul situaţiei generatoare de stres (la birou de exemplu, unele exerciţii putând fi practicate aşezat pe un scaun), pot fi de ajuns pentru a schimba în mod considerabil raportul pe care îl întreţineţi cu această situaţie.
  • Şi în special, aceste câteva exerciţii simple, în care primordială este simţirea, vă permit să rămâneţi în legătură cu sine, evitând să vă pierdeţi prea repede în haosul ce vă înconjoară. Astfel, ancorat mai solid în propria identitate corporală şi psihică, veţi fi capabil să menţineţi o anume detaşare faţă de condiţiile dificile ale momentului. Veţi fi în egală măsură îndeajuns de clarvăzător pentru a simţi momentul când, deşi credeaţi că aşa ceva este imposibil, apare o oportunitate de a schimba situaţia în vederea păstrării unui echilibru vital.
  • Marile răsturnări ale existenţei
  • Ne confruntăm cu toţii, mai devreme sau mai târziu în cursul existenţei noastre, cu schimbări importante ce vin să răstoarne cadrul nostru de viaţă. Aceste bulversări pot fi de natură pozitivă: naşterea primului copil, o mutare în străinătate, promovarea într-un post de răspundere; însă ele pot corespunde de asemeni unor adevărate drame: pierderea unui loc de muncă, un divorţ, dispariţia unei fiinţe dragi…
  • Aceste situaţii au în comun faptul că provoacă o pierdere importantă şi adesea brutală a anumitor repere pe care ne construiserăm echilibrul de ani de zile. În acest sens, sunt deci situaţii extrem de anxiogene, adică generatoare de angoasă, chiar dacă evenimentul în sine este fericit.
  • Câte tinere mame, deşi simţindu-se împlinite de naşterea copilului lor, traversează totuşi, după naştere, o fază dificilă în timpul căreia nu mai ştiu prea bine „de unde s-o ia” până la a ajunge să trăiască uneori o adevărată depresie trecătoare? Aceasta pentru că trebuie să integreze elemente cu totul noi într-un cotidian pe care nu-l mai recunosc, să-şi construiască noi obiceiuri, să reînveţe o nouă artă de a trăi… Lucruri ce nu se realizează într-o zi; uneori sunt necesare săptămâni, ba chiar luni, pentru a se adapta la o situaţie nouă.
  • Deoarece tocmai noutatea, între altele, creează probleme aici: orice element nou ce apare în viaţa noastră antrenează în mod necesar o fază de tranziţie, mai mult sau mai puţin confortabilă în funcţie de valoarea şi natura evenimentului ce a produs-o. Este evident că o naştere aşteptată sau un nou loc de muncă motivant vor constitui contexte mai favorabile decât un divorţ.
  • Totuşi, în toate cazurile, poate fi benefic să urmăm o terapie, pe o durată ce poate fi scurtă, astfel încât să traversăm mai bine această perioadă delicată. Somato-psihopedagogul va urmări în acest caz un dublu obiectiv: pe de o parte, să liniştească terenul anxios şi să refacă un climat corporal intern de încredere, prin intermediul terapiei manuale şi al gimnasticii senzoriale; pe de altă parte, graţie câtorva dialoguri verbale cu mediaţie corporală, să vă ajute să integraţi elementul de noutate în coerenţa globală a vieţii dumneavoastră.
  • De exemplu, putem aborda cu această ocazie anumite spaime vechi ce ies la suprafaţă din cauza evenimentului recent; somato-psihopedagogul vă va ajuta să consideraţi acest eveniment ca pe o oportunitate de a pune în mişcare noi mijloace de gestionare a situaţiei, o viziune diferită asupra lucrurilor. Poate că este momentul să actualizaţi anumite potenţialităţi, să aduceţi la zi o imagine a sinelui, să descoperiţi, într-un fel, ce aţi devenit în cursul ultimilor ani şi ce anume nu v-aţi acordat niciodată răgazul să „realizaţi”.
  • « Prima şedinţă m-a împăcat cu propriul corp. Cea de-a doua m-a împăcat cu mine însămi. »
  • Karine, 65 de ani
  • Când noutatea este constituită de iruperea în existenţă a unei veritabile drame (decesul unui apropiat, de exemplu), suferinţa provocată vine să agraveze sentimentul de pierdere a reperelor. În acest caz nu mai este vorba doar de o dificultate de adaptare ci, mult mai pe larg, despre o masivă repunere în discuţie a sensului existenţial ce trebuie reconstruit în profunzime.
  • Terapia este aici încă şi mai necesară şi va fi urmată pe o perioadă mai lungă – mai multe luni, chiar mai mulţi ani – până când persoana aflată în suferinţă gravă îşi regăseşte o orientare, un echilibru, anumite planuri.
  • Chiar dacă amintirile nu se sting niciodată, regăsirea sensului permite reluarea unei vieţi nu „normale”, cum se spune adesea, ci mai degrabă noi, cu o perspectivă diferită, maturizată în urma încercării prin care a trecut. Un doliu este deseori urmat de o schimbare de viaţă, de loc sau activităţi: câte persoane văduve sau care şi-au pierdut un copil se îndreaptă după acest nefericit eveniment către activităţi de ajutor benevol, ca şi cum suferinţa ar fi revelat în ele un potenţial de devotament, de dăruire de sine, pe care doresc să-l facă util acum şi care conferă o valoare nouă trecerii timpului?
  • Somato-psihopedagogul poate în acest caz să fie un acompaniator, nu doar al suferinţei, ci şi al naşterii orientărilor inedite ce apar şi al punerii lor în funcţiune. El are atunci un rol de martor activ şi de punct de sprijin în vederea susţinerii persoanei pe drumul reconstrucţiei unui nou edificiu de viaţă. Acesta nu va fi niciodată acelaşi cu cel dinainte, căpătând un relief deosebit prin nivelul de profunzime a fiinţei din care se va fi născut.
  • « Pierderea bărbatului vieţii mele este o durere de nebănuit pe care niciun cuvânt şi nicio tehnică nu o poate îndepărta. Prezenţa mişcării interne mi-a dat forţa şi curajul, datorită raportului intens cu mine însămi şi a solidităţii profunde pe care mi le-a oferit, să înfrunt şi să trăiesc această suferinţă fără a mă duce de tot la fund şi mai ales fără a pierde sensul vieţii mele. În timp ce eram cuprinsă de deznădejde, mă simţeam însoţită de o blândeţe ce venea să-mi îmbălsămeze plaga interioară şi de o prezenţă ce-mi umplea singurătatea. Cred că fără aceasta, golul lăsat de absenţa sa ar fi fost insuportabil. »
  • Carole, 48 de ani
  • Întâlnirea cu boala
  • Prelungirea duratei vieţii, stresul insidios şi adesea violent al mediului de viaţă modern, factorii ecologici din ce în ce mai alarmanţi precum şi căile inexplicabile ale destinului, toate acestea au drept urmare că suntem tot mai numeroşi cei care ne lovim mai devreme sau mai târziu de încercarea unei boli grave. Cancer, scleroză în plăci, boli autoimune sau degenerative, sau sechele pe termen lung ale unor accidente sau infecţii: toate aceste patologii au în comun faptul că bulversează durabil contextul vieţii noastre şi afectează profund imaginea pe care o avem despre noi înşine.
  • Avem de-a face cu o mare răsturnare a existenţei, veţi spune, deci de ce nu a fost inclusă în categoria precedentă? Deoarece boala adaugă ceva enorm la bulversarea deja totală pe care o aduce în obiceiurile, valorile, relaţiile noastre: faptul că ne lipsesc tocmai atunci sănătatea şi forţa ce o însoţeşte.
  • A fi bolnav înseamnă înainte de toate, foarte concret şi foarte rapid, să-ţi vezi forţa diminuând. Este, foarte repede, sinonimă cu oboseala; nu acea oboseală din surmenaj sau lipsă de somn, nu: o oboseală fundamentală, ca şi cum am fi goliţi de propria substanţă.
  • Mai înseamnă şi frică, în fiecare zi: frică de diagnostic, apoi de pronostic, frica de a pierde, frica de reacţiile celorlalţi, de viitor, de moarte… Această frică, în majoritatea cazurilor, este dublată de un sentiment de culpabilitate faţă de cei apropiaţi, de familie, pe care-i facem să treacă prin această încercare. Niciodată nu intrăm singuri în boală, aceasta priveşte un întreg sistem, un întreg sistem este periclitat.
  • Boala gravă antrenează de asemeni, pe termen mai mult sau mai puţin lung, o modificare profundă, greu de acceptat, a formei corpului; este ştirbită imaginea de sine, trebuie să ne fondăm sentimentul de integritate pe alte criterii decât cele exterioare şi estetice. Şi, în sfârşit, ne sunt afectate capacităţile, cele motrice – devine dificil să ne mişcăm, să mergem – sau intelectuale – tulburări ale atenţiei, pierderi ale memoriei…
  • Desigur, boala are drept context medicalizarea: examinări repetate, tratamente grele (chimioterapie, radioterapie, interferon…), spitalizare, intervenţii chirurgicale şi nu numai. Corpul este maltratat, suferă dublu în urma patologiei şi a tratamentelor, cărora va trebui să le suporte serioasele efecte secundare.
  • Somato-psihopedagogul intervine aici în completarea unei echipe medicale, chirurgicale şi uneori psihologice. Şedinţele de terapie manuală pot fi realizate la domiciliu sau chiar la spital atunci când este posibil. Ele sunt adaptate situaţiei de oboseală şi de eventuală durere: deosebit de blânde, ele susţin individul în lupta purtată, relansându-i vitalitatea ori de câte ori este nevoie. De altfel, inducând o relaxare a unor tensiuni profund înscrise în corp, ele permit instalarea unei stări de liniştire generală graţie căreia durerea scade. Mişcarea internă acţionează aici, într-un fel, ca un anxiolitic şi un antalgic natural: acest aport nu este de neglijat în astfel de situaţii.
  • « Pe toată durata tratamentului cu interferon/ribavirină, am impresia că şedinţele manuale m-au susţinut, permiţându-mi să nu am vreo cădere de la o săptămână la alta, nici în plan fizic, nici în plan psihic. »
  • Yolande,
  • care suferă de o hepatită
  • Terapia manuală mai are ca binefacere menţinerea sau restaurarea unei imagini de sine liniştitoare, în ciuda slăbiciunilor sau a transformărilor pe care boala le induce în corp. Perceperea clară a mişcării interne vine într-un fel să suplinească funcţiile ce asigurau de obicei sentimentul existenţial: persoana bolnavă nemaiputând munci, nemaiputând să se mişte sau să iasă ca înainte, perceperea mişcării interne devine acel ceva care umple golul, atât în corp cât şi în viaţă. Astfel, este prezentă totuşi o anumită formă de plenitudine ce ne ajută să trăim restul.
  • Atunci când persoana are posibilitatea, gimnastica senzorială practicată într-un mod extrem de blând va permite menţinerea unui grad minim de maleabilitate corporală în ciuda imobilităţii forţate.
  • În sfârşit, dialogul verbal cu mediere corporală constituie un spaţiu şi un timp în care putem aborda anumite întrebări cruciale ce gravitează în jurul vieţii şi al morţii, al mizelor sănătăţii, fără a părăsi acel loc din sine însuşi unde viaţa este prezentă, activă, mişcătoare şi la propriu şi la figurat, palpabilă şi liniştitoare. O legătură preţioasă atunci când situaţia ne invită la un dialog de neocolit cu ideea finitudinii.
  • « Bolnavă de mai bine de un an (cancer la ovare), am fost mai întâi surprinsă de simplitatea cu care mi-am acceptat boala, căci în interiorul meu am ca un fel de încredere absolută că viaţa va câştiga. Instrumentele somato-psihopedagogiei (SPP) au devenit tovarăşii mei de fiecare zi, mă ajută în diverse feluri:
  • Mişcarea internă nu mă părăseşte, chiar dacă uneori o simt mai puţin din cauza chimioterapiei şi a morfinei. Am uneori sentimentul, atunci când o simt în corpul meu, că îmi oferă adevărate „chimioterapii naturale” ce durează de la treizeci de minute la două ore.
  • Introspecţia senzorială zilnică îmi permite accesul într-un loc din mine pe care-l simt invulnerabil şi plin, unde pot renaşte şi mă pot regăsi, recăpătându-mi puterile.
  • Tratamentele manuale săptămânale cu ajutorul SPP tratează efectele secundare şi îmi atenuează durerile.
  • Carnetul meu zinic de bord mă ajută să-mi reperez progresele prin fapte de conştiinţă, cunoaştere, luări de decizii şi puneri în acţiune.
  • Vigilenţa şi ascultarea mea riguroasă îmi permit să respect solicitările corpului meu în materie de timp de odihnă, de lectură, de introspecţie, de gimnastică senzorială şi de schimburi cu prietenii mei terapeuţi.
  • Graţie SPP, cancerul devine o cale de transformare, de întâlnire cu fiinţa mea profundă, şi poate că sensul vieţii mele, al Vieţii. Acest lucru mă face foarte fericită. »
  • Françoise, 60 ani
  • Situaţiile dificile din copilărie
  • Copilul prezită uneori, în cursul evoluţiei sale, anumite dificultăţi specifice care pot beneficia de o supraveghere cu ajutorul somato-psihopedagogiei.
  • Mai întâi, trebuie să se ştie că o terapie manuală poate avea loc încă din stadiile cele mai precoce ale vieţii, când copilul este încă în burta mamei! În această perioadă, bineînţeles că mama este cea pe care o tratăm, pentru a-i uşura tensiunile ocazionate de sarcină şi a o asista pe durata schimbărilor fizice şi psihologige pe care le suferă.
  • Însă este de asemeni o ocazie de a oferi un cadru privilegiat pentru o comunicare precoce între mamă şi copil: cu mâinile somato-psihopedagogului puse pe ale sale, mama învaţă să simtă mişcarea internă a fătului, să-i anticipeze variaţiile de poziţie, să-i vorbească „din interior”. Este întotdeauna foarte emoţionant să-l simţi pe micuţ reacţionând la acest contact specific şi răspunzându-i printr-o mişcare lentă şi maiestuoasă din interiorul spaţiului său redus…
  • În fragedă pruncie, numeroşi sugari suferă de tulburări digestive variate, cum ar fi colicile sau faimosul reflux gastroesofagian.Tulburările de somn, având mai multe origini posibile, sunt şi ele frecvente. Uneori, naşterea a provocat la nivelul craniului bebeluşului anumite tensiuni care-l pot împiedica să-şi găsească liniştea. Alte dăţi, condiţiile de viaţă, starea de sănătate sau dispoziţia familiei ori, pur şi simplu, circumstanţele formează un halo de stres în jurul copilului, care are dificultăţi în a-şi găsi locul. Şi eventualele tulburări digestive pot perturba somnul.
  • În toate aceste cazuri, câteva şedinţe de terapie manuală permit calmarea durerii şi dispariţia simptomelor.
  • Atunci când consideră că poate fi benefic, somato-psihopedagogul poate propune o şedinţă unui anumit membru al familiei pentru a ajuta la restabilirea unei armonii a ascultării şi a relaţiei dintre bebeluş şi această persoană. Acest aspect interpersonal al terapiei este de altfel foarte interesant de stabilit şi între adulţi.
  • Când copilul ajunge la vârsta şcolarităţii, pot apărea alte mici probleme: dificultăţi în a învăţa să citească sau să scrie, uşoare tulburări de atenţie şi de concentrare, reacţii în raport cu autoritatea, hiperactivitate, etc. Toate aceste fenomene implică într-un anume grad o dificultate a copilului de a intra în relaţie cu el însuşi şi cu anturajul. Un bilanţ în somato-psihopedagogie scoate adesea în evidenţă zone de încetinire a circulaţiei mişcării interne care antrenează asimetrii ale conştiinţei corporale şi o deficienţă în raportul cu sine, ceea ce permite într-o a doua fază anumite rupturi ale motivaţiei faţă de mediul şcolar sau familial.
  • În acest caz, după câteva şedinţe de terapie manuală, gimnastica senzorială va fi foarte indicată pentru restabilirea unei unităţi corporale şi repunerea copilului în contact cu el însuşi, cu propria motivaţie şi propriile mijloace de a învăţa. El dă în general dovadă de multă receptivitate faţă de această abordare mobilă în care jocul poate fi foarte prezent.
  • În sfârşit, în contextul său specific, orice copil poate întâlni, la un moment dat, una dintre situaţiile despre care am vorbit mai sus: tensiune, stare de rău, stres, tulburare şi chiar boală. Indicaţiile pe care le-am evocat se vor aplica atunci perfect, ştiind că un copil reacţionează deseori mai rapid decât un adult la solicitarea mişcării interne: şedinţele vor fi deci mai scurte şi terapia în ansamblul ei va dura în general mai puţin.
  • Tulburările legate de îmbătrânire
  • Tulburările legate de îmbătrânire privesc mai multe sectoare simultan: sistemul muscular şi articular (dureri, înţepeniri, restricţii…), echilibrul, relaţia cu spaţiul şi cu timpul, memoria, etc.
  • Somato-psihopedagogia este un instrument de predilecţie pentru abordarea senină a acestei faze din viaţă, înainte de toate prin blândeţea practicii sale. Într-adevăr, ea nu solicită efort muscular intens şi intervine mai mult în raportul cu interioritatea decât în performanţa exterioară. Aceasta dă roade într-o perioadă a vieţii în care restricţionarea anumitor capacităţi de acţiune joacă adesea o funcţie fiziologică de incitare la o viziune mai interiorizată şi mai profundă asupra vieţii.
  • Mai precis, terapia manuală este preţioasă pentru a menţine, prin şedinţe regulate, maleabilitatea muşchilor, a oaselor şi articulaţiilor.
  • Terapia manuală şi gimnastica senzorială ajută la menţinerea unui sentiment de plenitudine menţinând în acelaşi timp o globalitate de funcţionare a diferitelor părţi ale corpului între ele. Se reduc astfel la maxim riscurile de dezechilibru şi de cădere, în plan fizic, precum şi în plan psihologic.
  • Gimnastica senzorială prezintă avantajul de a acţiona, pornind de la aceeaşi situaţie iniţială, asupra ansamblului tulburărilor vizate. Un singur instrument dar o acţiune multiplă: maleabilitate articulară, echilibru, memorie corporală, impulsuri creatoare şi pace interioară, totul este concentrat, fie că practicăm în grup cu un practician sau singur acasă.
  • Dezvoltarea „prezenţei”
  • Numeroase persoane simt nevoia, din motive profesionale sau din pasiune, să dezvolte un raport cu ele însele care să le scoată în relief potenţialitatea prezenţei corporale. Dansatori, actori, sculptori, muzicieni, cântăreţi, dar şi cadre didactice, profesionişti din domeniul comunicării sau agenţi de resurse umane… cu toţi au în comun o activitate care necesită un solid echilibru corporal. Prin „prezenţa” lor, ei trebuie în acelaşi timp să se impună şi să ştie să dea dovadă de subtilităţi şi nuanţe…
  • Somato-psihopedagogia – şi mai ales gimnastica senzorială – oferă aici un cadru original de învăţare a gestului: dezvoltarea unui raport mai fin şi mai complex cu interioritatea corporală devine suportul unei prezenţe capabile să emoţioneze şi să fie emoţionată, să se mişte şi să mişte.
  • Alte câteva aplicaţii specializate
  • Dincolo de practicarea „generalistă” a somato-psihopedagogiei, unii terapeuţi, în virtutea formării lor de bază sau a dobândirii de competenţe paralele, au dezvoltat anumite aplicaţii specializate capabile să răspundă unor solicitări mai speciale: asistenţă a sarcinii şi a naşterii, suport în creaţia artistică (teatru, dans, sculptură, scriere, etc.), tratarea anumitor patologii psihice declarate sau asistenţa către sfârşitul vieţii sunt doar câteva exemple.

 

By wadmin on | Uncategorized