În ce caz recurgem la somato-psihopedagogie?

  •                    Un somato-psihopedagog poate îndeplini două roluri, în funcţie de solicitarea pacientului: pe de o parte să-l ajute pe acesta din urmă în perioadele dificile, în anumite situaţii critice ale vieţii sale; pe de altă parte, să asiste un demers de transformare a raportului acestuia cu lumea, cu ceilalţi şi cu el însuşi.
  •  În acest din urmă caz, nu este deloc nevoie să simţi vreo durere sau vreo indispoziţie pentru a merge să consulţi un somato-psihopedagog. Căutarea unui sens existenţial este de ajuns pentru a justifica realizarea acestui pas; veţi găsi în somato-psihopedagogie o metodă pe cât de eficientă pe atât de originală, îndeosebi pentru că aşază raportarea la corp în acelaşi timp la temelia şi în miezul căutării sensului.
  • Deocamdată, ne-ar plăcea mai degrabă să precizăm situaţiile dificile în care puteţi recurge la un somato-psihopedagog. Desigur, lista care urmează nu este exhaustivă. Aceste situaţii pot fi întâlnite la diferite vârste, în diferite contexte personale, permiţând deci acoperirea a multiple posibilităţi.
  • De la mici tensiuni până la germenii stării de rău
  • Viaţa obişnuită, oricât de minunată ar fi ea în ansamblu, este presărată cu mici probleme, griji, necazuri pe care le gestionăm pe măsură ce ne lovim de ele spunându-ne că fac parte din viaţă, ceea ce este adevărat.De la cele mai stupide – dar, vai, cât de enervante – tracasări administrative până la adevăratele probleme profesionale ce nu ne lasă să dormim, de la prostiile copilului mai mic până la adevărata problemă de comunicare ce s-a instalat cu partenerul, numeroase sunt motivele care ne determină, cu regularitate, să ne trezim că suntem tensionaţi: tensiuni musculare, în primul rând (of, ce mă „ţin” ceafa şi spatele de la o vreme, parcă din ce în ce mai rău!) dar şi, într-un mod mai global, tensiune a întregului corp, tensiune interioară şi chiar tensiune psihică…
  • Începem să fim cuprinşi de durere, articulaţiile noastre par a fi înţepenite, nu prea mai dormim bine, ne trezim dimineaţa cu impresia că nu ne-am odihnit şi încetul cu încetul este afectată şi dispoziţia: devenim iritabili, până şi cel mai neînsemnat lucru pare un munte de netrecut şi, în funcţie de profilul fiecăruia, înclinăm către pură agresivitate sau închidere în sine.

 

  • Aceste manifestări sunt semnul că vitalitatea corpului, care în mod normal absoarbe greutatea cotidianului fără să existe consecinţe, începe să se epuizeze: acumularea ne roade capitalul de adaptare. Ştim bine de altfel că atunci când domină proasta dispoziţie ajungem să întrebăm pe te miri cine: « dar nu se mai termină odată? ».
  • În acele momente, este clar că este nevoie de o mână de ajutor. Somato-psihopedagogia poate juca un rol preţios, acţionând asupra vitalităţii corpului: două sau trei şedinţe de terapie manuală şi de gimnastică senzorială pot fi de ajuns pentru a ne relansa şi a ne simţi din nou capabili să înfruntăm viaţa de fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Regăsirea vitalităţii ne readuce moralul la cotele normale, revine şi încrederea şi iată-ne pregătiţi să reapucăm frâiele propriei vieţi, cu mai multă detaşare, supleţe şi voioşie.
  • « Cea mai mare dificultate pe care a trebuit să o gestionez fiind casnică şi având trei copii, în raport cu viaţa mea profesională anterioară, a fost „decuparea”, „fragmentarea” activităţilor. Somato-psihopedagogia mi-a permis să fiu capabilă să abandonez momentan o activitate în curs pentru a mă implica imediat în alta şi asta cu o eficacitate care m-a impresionat şi fără vreo frustrare deosebită: o adaptabilitate extraordinar de flexibilă!! Sunt mai puţin în stare de urgenţă şi, în mod paradoxal, mai eficientă în stare de urgenţă.
  • Înainte, făceam lucrurile având adesea un gust de „iar”, de „déjà-vu”, de plictiseală. Astăzi am în general o dispoziţie mult mai bună, o capacitate de a vedea farmecul unei zile, elementul ei de noutate…
  • Un alt efect este poziţionarea mea în casă: mai puţine ţipete, mai puţină vinovăţie din partea mea, îmi exprim poziţia clar, simplu, prin cuvinte şi prin corp, iar copiii simt. Chiar şi aşa, cu doi preadolescenţi în casă, comunicarea uneori furtunoasă găseşte deocamdată întotdeauna o cale de trecere pentru a deveni mai constructivă. Copiii, în schimb, au câştigat mai multă autonomie, o formă de libertate într-un cadru mai clar. Îi încătuşez mai puţin în propriile mele spaime. »
  • Isabelle, 42 de ani
  • Însă uneori lucrurile au mers prea departe, fie pentru că problemele sunt mai grave decât de obicei, fie pentru că am aşteptat prea mult înainte de a reacţiona. Am trecut în acest caz de firul roşu şi ne simţim cu adevărat la capătul puterilor: oboseala s-a transformat într-o depresie vagă, enervarea a cedat locul unei agresivităţi nedisimulate, sentimentul de saturaţie unuia de resemnare mai profundă.
  • Atenţie, acum trebuie să ne ocupăm urgent de această situaţie corporală şi psihologică pe cale să devină cu adevărat dificilă! Starea de rău dă târcoale şi cu cât aşteptăm mai mult, cu atât vitalitatea se epuizează. Corpul şi mentalul intră în rezervele de care e mai bine să nici nu ne atingem, căci riscăm să punem în pericol un echilibru mai profund.
  • Somato-psihopedagogul vă va propune într-o primă fază o terapie manuală în profunzime (în acest caz sunt necesare cel puţin trei şedinţe, uneori cinci sau şase) pentru a vă relansa vitalitatea şi a vă permite să regăsiţi un soclu de soliditate interioară suficient.
  • În general, dacă sunteţi receptiv la această abordare, revenirea vitalităţii este însoţită, aşa cum am văzut, de un moral mai bun. Aveţi sentimentul, şedinţă după şedinţă, de a vă regăsi puterile.
  • Practicianul vă va propune de asemeni, deîndată ce i-o va permite nivelul de vitalitate, să realizaţi acasă câteva exerciţii de gimnastică senzorială, astfel încât să întreţineţi progresul făcut de la o şedinţă la alta.
  • Va fi poate oportun atunci să vă bazaţi pe el pentru a încerca să înţelegeţi cum de aţi ajuns în această situaţie în care echilibrul v-a fost pus în pericol. Nu trebuie să vă culpabilizaţi, nici să căutaţi într-un trecut îndepărtat cauze uitate ci, pur şi simplu, să reperaţi anumite mecanisme de percepere a cotidianului şi să evaluaţi împreună dacă alte modalităţi de a fi, de a acţiona şi reacţiona sunt posibile în momentul de faţă pentru dumneavoastră. Gimnastica senzorială, introspecţia şi dialogul verbal cu mediaţie corporală (asociate) sunt preţioase pentru descoperirea, printr-o ascultare şi o observare aprofundate a mişcării dumneavoastră interne, a noi posibilităţi de acţiune şi exprimare.
  • Astfel, după aproximativ zece şedinţe de somato-psihopedagogie, nu numai că vă veţi simţi ieşiţi din faza critică ci, în plus, aceasta va fi căpătat probabil un sens: vă va fi oferit oportunitatea de a vă pune întrebări legate de un sector care avea fără îndoială nevoie de acest lucru şi vă va fi permis să descoperiţi potenţialităţi pe care nici nu le bănuiaţi şi pe care evident că nu vă bazaţi până atunci. Totul este bine când se termină cu bine!
  • Stresul, surmenajul
  • Stresul este boala secolului, toată lumea o ştie, şi din toate părţile înfloresc în replică propuneri variate: „gestionarea stresului”, iată măreaţa expresie a epocii în care trăim şi vizibil o cale cu viitor!
  • Desigur, somato-psihopedagogia are şi ea un cuvânt de spus în tot acest concert. Prin acţiunea ei asupra vitalităţii dar şi, mai precis, prin poziţia ei originală la răscrucea dintre abordarea corporală şi cea verbală. Aşa cum am văzut, aceste două aspecte sunt într-adevăr intim legate iar instrumentele tehnice ale somato-psihopedagogului asociază în permanenţă solicitarea trăirii corporale şi punerea în relaţie cu modurile de gândire şi de reacţie.
  • Printre situaţiile de stres intens, trebuie să distingem stresurile punctuale dar foarte violente cum ar fi un accident de maşină sau anunţarea subită a unei veşti foarte proaste, de stresurile cronice ca de exemplu surmenajul permanent la locul de muncă sau îngrijirea de lungă durată a unei persoane bolnave din familie.
  • În acest din urmă caz, o asistenţă în somato-psihopedagogie ar trebui să vă ajute, în pofida circumstanţelor, să respectaţi cât mai bine posibil solicitările propriului corp, evitând astfel o decompensare sub forma unei epuizări sau a unei depresii ce ar putea avea consecinţe serioase.
  • În afara şedinţelor regulate de terapie manuală destinate menţinerii capitalului de vitalitate în forma sa optimă, gimnastica senzorială joacă aici un rol foarte important: câteva minute pe zi, acasă ori chiar la locul situaţiei generatoare de stres (la birou de exemplu, unele exerciţii putând fi practicate aşezat pe un scaun), pot fi de ajuns pentru a schimba în mod considerabil raportul pe care îl întreţineţi cu această situaţie.
  • Şi în special, aceste câteva exerciţii simple, în care primordială este simţirea, vă permit să rămâneţi în legătură cu sine, evitând să vă pierdeţi prea repede în haosul ce vă înconjoară. Astfel, ancorat mai solid în propria identitate corporală şi psihică, veţi fi capabil să menţineţi o anume detaşare faţă de condiţiile dificile ale momentului. Veţi fi în egală măsură îndeajuns de clarvăzător pentru a simţi momentul când, deşi credeaţi că aşa ceva este imposibil, apare o oportunitate de a schimba situaţia în vederea păstrării unui echilibru vital.
  • Marile răsturnări ale existenţei
  • Ne confruntăm cu toţii, mai devreme sau mai târziu în cursul existenţei noastre, cu schimbări importante ce vin să răstoarne cadrul nostru de viaţă. Aceste bulversări pot fi de natură pozitivă: naşterea primului copil, o mutare în străinătate, promovarea într-un post de răspundere; însă ele pot corespunde de asemeni unor adevărate drame: pierderea unui loc de muncă, un divorţ, dispariţia unei fiinţe dragi…
  • Aceste situaţii au în comun faptul că provoacă o pierdere importantă şi adesea brutală a anumitor repere pe care ne construiserăm echilibrul de ani de zile. În acest sens, sunt deci situaţii extrem de anxiogene, adică generatoare de angoasă, chiar dacă evenimentul în sine este fericit.
  • Câte tinere mame, deşi simţindu-se împlinite de naşterea copilului lor, traversează totuşi, după naştere, o fază dificilă în timpul căreia nu mai ştiu prea bine „de unde s-o ia” până la a ajunge să trăiască uneori o adevărată depresie trecătoare? Aceasta pentru că trebuie să integreze elemente cu totul noi într-un cotidian pe care nu-l mai recunosc, să-şi construiască noi obiceiuri, să reînveţe o nouă artă de a trăi… Lucruri ce nu se realizează într-o zi; uneori sunt necesare săptămâni, ba chiar luni, pentru a se adapta la o situaţie nouă.
  • Deoarece tocmai noutatea, între altele, creează probleme aici: orice element nou ce apare în viaţa noastră antrenează în mod necesar o fază de tranziţie, mai mult sau mai puţin confortabilă în funcţie de valoarea şi natura evenimentului ce a produs-o. Este evident că o naştere aşteptată sau un nou loc de muncă motivant vor constitui contexte mai favorabile decât un divorţ.
  • Totuşi, în toate cazurile, poate fi benefic să urmăm o terapie, pe o durată ce poate fi scurtă, astfel încât să traversăm mai bine această perioadă delicată. Somato-psihopedagogul va urmări în acest caz un dublu obiectiv: pe de o parte, să liniştească terenul anxios şi să refacă un climat corporal intern de încredere, prin intermediul terapiei manuale şi al gimnasticii senzoriale; pe de altă parte, graţie câtorva dialoguri verbale cu mediaţie corporală, să vă ajute să integraţi elementul de noutate în coerenţa globală a vieţii dumneavoastră.
  • De exemplu, putem aborda cu această ocazie anumite spaime vechi ce ies la suprafaţă din cauza evenimentului recent; somato-psihopedagogul vă va ajuta să consideraţi acest eveniment ca pe o oportunitate de a pune în mişcare noi mijloace de gestionare a situaţiei, o viziune diferită asupra lucrurilor. Poate că este momentul să actualizaţi anumite potenţialităţi, să aduceţi la zi o imagine a sinelui, să descoperiţi, într-un fel, ce aţi devenit în cursul ultimilor ani şi ce anume nu v-aţi acordat niciodată răgazul să „realizaţi”.
  • « Prima şedinţă m-a împăcat cu propriul corp. Cea de-a doua m-a împăcat cu mine însămi. »
  • Karine, 65 de ani
  • Când noutatea este constituită de iruperea în existenţă a unei veritabile drame (decesul unui apropiat, de exemplu), suferinţa provocată vine să agraveze sentimentul de pierdere a reperelor. În acest caz nu mai este vorba doar de o dificultate de adaptare ci, mult mai pe larg, despre o masivă repunere în discuţie a sensului existenţial ce trebuie reconstruit în profunzime.
  • Terapia este aici încă şi mai necesară şi va fi urmată pe o perioadă mai lungă – mai multe luni, chiar mai mulţi ani – până când persoana aflată în suferinţă gravă îşi regăseşte o orientare, un echilibru, anumite planuri.
  • Chiar dacă amintirile nu se sting niciodată, regăsirea sensului permite reluarea unei vieţi nu „normale”, cum se spune adesea, ci mai degrabă noi, cu o perspectivă diferită, maturizată în urma încercării prin care a trecut. Un doliu este deseori urmat de o schimbare de viaţă, de loc sau activităţi: câte persoane văduve sau care şi-au pierdut un copil se îndreaptă după acest nefericit eveniment către activităţi de ajutor benevol, ca şi cum suferinţa ar fi revelat în ele un potenţial de devotament, de dăruire de sine, pe care doresc să-l facă util acum şi care conferă o valoare nouă trecerii timpului?
  • Somato-psihopedagogul poate în acest caz să fie un acompaniator, nu doar al suferinţei, ci şi al naşterii orientărilor inedite ce apar şi al punerii lor în funcţiune. El are atunci un rol de martor activ şi de punct de sprijin în vederea susţinerii persoanei pe drumul reconstrucţiei unui nou edificiu de viaţă. Acesta nu va fi niciodată acelaşi cu cel dinainte, căpătând un relief deosebit prin nivelul de profunzime a fiinţei din care se va fi născut.
  • « Pierderea bărbatului vieţii mele este o durere de nebănuit pe care niciun cuvânt şi nicio tehnică nu o poate îndepărta. Prezenţa mişcării interne mi-a dat forţa şi curajul, datorită raportului intens cu mine însămi şi a solidităţii profunde pe care mi le-a oferit, să înfrunt şi să trăiesc această suferinţă fără a mă duce de tot la fund şi mai ales fără a pierde sensul vieţii mele. În timp ce eram cuprinsă de deznădejde, mă simţeam însoţită de o blândeţe ce venea să-mi îmbălsămeze plaga interioară şi de o prezenţă ce-mi umplea singurătatea. Cred că fără aceasta, golul lăsat de absenţa sa ar fi fost insuportabil. »
  • Carole, 48 de ani
  • Întâlnirea cu boala
  • Prelungirea duratei vieţii, stresul insidios şi adesea violent al mediului de viaţă modern, factorii ecologici din ce în ce mai alarmanţi precum şi căile inexplicabile ale destinului, toate acestea au drept urmare că suntem tot mai numeroşi cei care ne lovim mai devreme sau mai târziu de încercarea unei boli grave. Cancer, scleroză în plăci, boli autoimune sau degenerative, sau sechele pe termen lung ale unor accidente sau infecţii: toate aceste patologii au în comun faptul că bulversează durabil contextul vieţii noastre şi afectează profund imaginea pe care o avem despre noi înşine.
  • Avem de-a face cu o mare răsturnare a existenţei, veţi spune, deci de ce nu a fost inclusă în categoria precedentă? Deoarece boala adaugă ceva enorm la bulversarea deja totală pe care o aduce în obiceiurile, valorile, relaţiile noastre: faptul că ne lipsesc tocmai atunci sănătatea şi forţa ce o însoţeşte.
  • A fi bolnav înseamnă înainte de toate, foarte concret şi foarte rapid, să-ţi vezi forţa diminuând. Este, foarte repede, sinonimă cu oboseala; nu acea oboseală din surmenaj sau lipsă de somn, nu: o oboseală fundamentală, ca şi cum am fi goliţi de propria substanţă.
  • Mai înseamnă şi frică, în fiecare zi: frică de diagnostic, apoi de pronostic, frica de a pierde, frica de reacţiile celorlalţi, de viitor, de moarte… Această frică, în majoritatea cazurilor, este dublată de un sentiment de culpabilitate faţă de cei apropiaţi, de familie, pe care-i facem să treacă prin această încercare. Niciodată nu intrăm singuri în boală, aceasta priveşte un întreg sistem, un întreg sistem este periclitat.
  • Boala gravă antrenează de asemeni, pe termen mai mult sau mai puţin lung, o modificare profundă, greu de acceptat, a formei corpului; este ştirbită imaginea de sine, trebuie să ne fondăm sentimentul de integritate pe alte criterii decât cele exterioare şi estetice. Şi, în sfârşit, ne sunt afectate capacităţile, cele motrice – devine dificil să ne mişcăm, să mergem – sau intelectuale – tulburări ale atenţiei, pierderi ale memoriei…
  • Desigur, boala are drept context medicalizarea: examinări repetate, tratamente grele (chimioterapie, radioterapie, interferon…), spitalizare, intervenţii chirurgicale şi nu numai. Corpul este maltratat, suferă dublu în urma patologiei şi a tratamentelor, cărora va trebui să le suporte serioasele efecte secundare.
  • Somato-psihopedagogul intervine aici în completarea unei echipe medicale, chirurgicale şi uneori psihologice. Şedinţele de terapie manuală pot fi realizate la domiciliu sau chiar la spital atunci când este posibil. Ele sunt adaptate situaţiei de oboseală şi de eventuală durere: deosebit de blânde, ele susţin individul în lupta purtată, relansându-i vitalitatea ori de câte ori este nevoie. De altfel, inducând o relaxare a unor tensiuni profund înscrise în corp, ele permit instalarea unei stări de liniştire generală graţie căreia durerea scade. Mişcarea internă acţionează aici, într-un fel, ca un anxiolitic şi un antalgic natural: acest aport nu este de neglijat în astfel de situaţii.
  • « Pe toată durata tratamentului cu interferon/ribavirină, am impresia că şedinţele manuale m-au susţinut, permiţându-mi să nu am vreo cădere de la o săptămână la alta, nici în plan fizic, nici în plan psihic. »
  • Yolande,
  • care suferă de o hepatită
  • Terapia manuală mai are ca binefacere menţinerea sau restaurarea unei imagini de sine liniştitoare, în ciuda slăbiciunilor sau a transformărilor pe care boala le induce în corp. Perceperea clară a mişcării interne vine într-un fel să suplinească funcţiile ce asigurau de obicei sentimentul existenţial: persoana bolnavă nemaiputând munci, nemaiputând să se mişte sau să iasă ca înainte, perceperea mişcării interne devine acel ceva care umple golul, atât în corp cât şi în viaţă. Astfel, este prezentă totuşi o anumită formă de plenitudine ce ne ajută să trăim restul.
  • Atunci când persoana are posibilitatea, gimnastica senzorială practicată într-un mod extrem de blând va permite menţinerea unui grad minim de maleabilitate corporală în ciuda imobilităţii forţate.
  • În sfârşit, dialogul verbal cu mediere corporală constituie un spaţiu şi un timp în care putem aborda anumite întrebări cruciale ce gravitează în jurul vieţii şi al morţii, al mizelor sănătăţii, fără a părăsi acel loc din sine însuşi unde viaţa este prezentă, activă, mişcătoare şi la propriu şi la figurat, palpabilă şi liniştitoare. O legătură preţioasă atunci când situaţia ne invită la un dialog de neocolit cu ideea finitudinii.
  • « Bolnavă de mai bine de un an (cancer la ovare), am fost mai întâi surprinsă de simplitatea cu care mi-am acceptat boala, căci în interiorul meu am ca un fel de încredere absolută că viaţa va câştiga. Instrumentele somato-psihopedagogiei (SPP) au devenit tovarăşii mei de fiecare zi, mă ajută în diverse feluri:
  • Mişcarea internă nu mă părăseşte, chiar dacă uneori o simt mai puţin din cauza chimioterapiei şi a morfinei. Am uneori sentimentul, atunci când o simt în corpul meu, că îmi oferă adevărate „chimioterapii naturale” ce durează de la treizeci de minute la două ore.
  • Introspecţia senzorială zilnică îmi permite accesul într-un loc din mine pe care-l simt invulnerabil şi plin, unde pot renaşte şi mă pot regăsi, recăpătându-mi puterile.
  • Tratamentele manuale săptămânale cu ajutorul SPP tratează efectele secundare şi îmi atenuează durerile.
  • Carnetul meu zinic de bord mă ajută să-mi reperez progresele prin fapte de conştiinţă, cunoaştere, luări de decizii şi puneri în acţiune.
  • Vigilenţa şi ascultarea mea riguroasă îmi permit să respect solicitările corpului meu în materie de timp de odihnă, de lectură, de introspecţie, de gimnastică senzorială şi de schimburi cu prietenii mei terapeuţi.
  • Graţie SPP, cancerul devine o cale de transformare, de întâlnire cu fiinţa mea profundă, şi poate că sensul vieţii mele, al Vieţii. Acest lucru mă face foarte fericită. »
  • Françoise, 60 ani
  • Situaţiile dificile din copilărie
  • Copilul prezită uneori, în cursul evoluţiei sale, anumite dificultăţi specifice care pot beneficia de o supraveghere cu ajutorul somato-psihopedagogiei.
  • Mai întâi, trebuie să se ştie că o terapie manuală poate avea loc încă din stadiile cele mai precoce ale vieţii, când copilul este încă în burta mamei! În această perioadă, bineînţeles că mama este cea pe care o tratăm, pentru a-i uşura tensiunile ocazionate de sarcină şi a o asista pe durata schimbărilor fizice şi psihologige pe care le suferă.
  • Însă este de asemeni o ocazie de a oferi un cadru privilegiat pentru o comunicare precoce între mamă şi copil: cu mâinile somato-psihopedagogului puse pe ale sale, mama învaţă să simtă mişcarea internă a fătului, să-i anticipeze variaţiile de poziţie, să-i vorbească „din interior”. Este întotdeauna foarte emoţionant să-l simţi pe micuţ reacţionând la acest contact specific şi răspunzându-i printr-o mişcare lentă şi maiestuoasă din interiorul spaţiului său redus…
  • În fragedă pruncie, numeroşi sugari suferă de tulburări digestive variate, cum ar fi colicile sau faimosul reflux gastroesofagian.Tulburările de somn, având mai multe origini posibile, sunt şi ele frecvente. Uneori, naşterea a provocat la nivelul craniului bebeluşului anumite tensiuni care-l pot împiedica să-şi găsească liniştea. Alte dăţi, condiţiile de viaţă, starea de sănătate sau dispoziţia familiei ori, pur şi simplu, circumstanţele formează un halo de stres în jurul copilului, care are dificultăţi în a-şi găsi locul. Şi eventualele tulburări digestive pot perturba somnul.
  • În toate aceste cazuri, câteva şedinţe de terapie manuală permit calmarea durerii şi dispariţia simptomelor.
  • Atunci când consideră că poate fi benefic, somato-psihopedagogul poate propune o şedinţă unui anumit membru al familiei pentru a ajuta la restabilirea unei armonii a ascultării şi a relaţiei dintre bebeluş şi această persoană. Acest aspect interpersonal al terapiei este de altfel foarte interesant de stabilit şi între adulţi.
  • Când copilul ajunge la vârsta şcolarităţii, pot apărea alte mici probleme: dificultăţi în a învăţa să citească sau să scrie, uşoare tulburări de atenţie şi de concentrare, reacţii în raport cu autoritatea, hiperactivitate, etc. Toate aceste fenomene implică într-un anume grad o dificultate a copilului de a intra în relaţie cu el însuşi şi cu anturajul. Un bilanţ în somato-psihopedagogie scoate adesea în evidenţă zone de încetinire a circulaţiei mişcării interne care antrenează asimetrii ale conştiinţei corporale şi o deficienţă în raportul cu sine, ceea ce permite într-o a doua fază anumite rupturi ale motivaţiei faţă de mediul şcolar sau familial.
  • În acest caz, după câteva şedinţe de terapie manuală, gimnastica senzorială va fi foarte indicată pentru restabilirea unei unităţi corporale şi repunerea copilului în contact cu el însuşi, cu propria motivaţie şi propriile mijloace de a învăţa. El dă în general dovadă de multă receptivitate faţă de această abordare mobilă în care jocul poate fi foarte prezent.
  • În sfârşit, în contextul său specific, orice copil poate întâlni, la un moment dat, una dintre situaţiile despre care am vorbit mai sus: tensiune, stare de rău, stres, tulburare şi chiar boală. Indicaţiile pe care le-am evocat se vor aplica atunci perfect, ştiind că un copil reacţionează deseori mai rapid decât un adult la solicitarea mişcării interne: şedinţele vor fi deci mai scurte şi terapia în ansamblul ei va dura în general mai puţin.
  • Tulburările legate de îmbătrânire
  • Tulburările legate de îmbătrânire privesc mai multe sectoare simultan: sistemul muscular şi articular (dureri, înţepeniri, restricţii…), echilibrul, relaţia cu spaţiul şi cu timpul, memoria, etc.
  • Somato-psihopedagogia este un instrument de predilecţie pentru abordarea senină a acestei faze din viaţă, înainte de toate prin blândeţea practicii sale. Într-adevăr, ea nu solicită efort muscular intens şi intervine mai mult în raportul cu interioritatea decât în performanţa exterioară. Aceasta dă roade într-o perioadă a vieţii în care restricţionarea anumitor capacităţi de acţiune joacă adesea o funcţie fiziologică de incitare la o viziune mai interiorizată şi mai profundă asupra vieţii.
  • Mai precis, terapia manuală este preţioasă pentru a menţine, prin şedinţe regulate, maleabilitatea muşchilor, a oaselor şi articulaţiilor.
  • Terapia manuală şi gimnastica senzorială ajută la menţinerea unui sentiment de plenitudine menţinând în acelaşi timp o globalitate de funcţionare a diferitelor părţi ale corpului între ele. Se reduc astfel la maxim riscurile de dezechilibru şi de cădere, în plan fizic, precum şi în plan psihologic.
  • Gimnastica senzorială prezintă avantajul de a acţiona, pornind de la aceeaşi situaţie iniţială, asupra ansamblului tulburărilor vizate. Un singur instrument dar o acţiune multiplă: maleabilitate articulară, echilibru, memorie corporală, impulsuri creatoare şi pace interioară, totul este concentrat, fie că practicăm în grup cu un practician sau singur acasă.
  • Dezvoltarea „prezenţei”
  • Numeroase persoane simt nevoia, din motive profesionale sau din pasiune, să dezvolte un raport cu ele însele care să le scoată în relief potenţialitatea prezenţei corporale. Dansatori, actori, sculptori, muzicieni, cântăreţi, dar şi cadre didactice, profesionişti din domeniul comunicării sau agenţi de resurse umane… cu toţi au în comun o activitate care necesită un solid echilibru corporal. Prin „prezenţa” lor, ei trebuie în acelaşi timp să se impună şi să ştie să dea dovadă de subtilităţi şi nuanţe…
  • Somato-psihopedagogia – şi mai ales gimnastica senzorială – oferă aici un cadru original de învăţare a gestului: dezvoltarea unui raport mai fin şi mai complex cu interioritatea corporală devine suportul unei prezenţe capabile să emoţioneze şi să fie emoţionată, să se mişte şi să mişte.
  • Alte câteva aplicaţii specializate
  • Dincolo de practicarea „generalistă” a somato-psihopedagogiei, unii terapeuţi, în virtutea formării lor de bază sau a dobândirii de competenţe paralele, au dezvoltat anumite aplicaţii specializate capabile să răspundă unor solicitări mai speciale: asistenţă a sarcinii şi a naşterii, suport în creaţia artistică (teatru, dans, sculptură, scriere, etc.), tratarea anumitor patologii psihice declarate sau asistenţa către sfârşitul vieţii sunt doar câteva exemple.