Locul sângelui şi al arterei în fenomenele de stres

Locul sângelui şi al arterei în fenomenele de stres

 

Calea de rezonanţă a unui şoc

Teoria căii de rezonanţă a unui şoc scoate în evidenţă diferitele manifestări şi reacţii ale corpului în faţa unui şoc fizic sau psihic.

Este important să înţelegem că stresul este o reacţie fiziologică de răspuns a organismului în faţa evenimentelor şi devine patologic atunci când depăşeşte capacitatea de adaptare a corpului. Stresul, odată depăşit, face ireversibile reacţiile de răspuns ale organismului. Stresul cronic, însă, amplifică zi după zi aceste reacţii.

Diferenţele individuale ţin de amploarea şi de persistenţa în timp a perturbărilor ocazionate de stres. Ştiind totuşi că nu suntem cu toţi egali în faţa evenimentelor, că nu reacţionăm toţi în acelaşi fel în faţa aceleiaşi situaţii. Trebuie să luăm în considerare mai mult modul în care persoana priveşte evenimentul decât evenimentul în sine. Astfel, terapiile cognitive sunt fondate pe o idee simplă şi veche: “ Grijile, spaimele şi multe dintre suferinţele noastre provin mai degrabă din modul nostru de a vedea lucrurile decât din lucrurile respective. “ (André, 1999)

Calea de rezonanţă a unui şoc este în cea mai mare parte a timpului inconştientă iar psihicul nu are nicio putere asupra ei odată ce s-a declanşat; ea se ţese în culisele corpului. Totuşi, îi vom simţi efectele, imediat sau ulterior: totul devine rece, apar tensiunile (nodul în gât, burta care se strânge), respiraţia se accelerează, pălim sau ne înroşim, ne tremură picioarele, corpul ni se crispează. Nu s-a instalat nicio boală şi totuşi corpul suferă deja, fie că o simţim fie că nu, că suntem sau nu conştienţi. Să observăm mai îndeaproape efectele stresului în corp: calea de rezonanţă a unui şoc descrie diferitele alterări ale corpului, încă invizibile, dar totuşi deja palpabile pentru mâinile practicianului. Schema acestei căi de rezonanţă este asemănătoare cercurilor concentrice pe care le-ar provoca o piatră aruncată în apă. Circumferinţele nu sunt izolate unele de celelalte, provenind dintr-un fenomen primar comun. Pentru o mai bună înţelegere, fiecare nivel al acestei căi de rezonanţă va face obiectul unei descrieri separate, deşi, în realitate, toate aceste reacţii sunt simultane. În schimb, progresia după care le-a descris Danis Bois corespunde unei logici precise de înlănţuire: o reacţie producând în mod necesar o alta.

Descriem opt niveluri de rezonanţă ale unui şoc:

Reacţia neurovasculară şi neurovegetativă.
Crisparea fasciilor.
Tensiunile musculare însoţite de perturbarea echilibrului tonic.
Perturbarea ritmurilor.
Dezertarea senzorială şi insensibilitatea.
Imobilitatea şi pierderea reversibilităţii spontane.
Incapacitatea de percepţie şi adaptabilitatea subnormală a marilor funcţii de bază.
Reacţia psihologică, stresul depăşit şi stresul recurent.
Reacţia neurovasculară şi neurovegetativă
Reacţia neurovasculară şi neurovegetativă se află la începuturile şi în inima acestei căi de rezonanţă. Într-adevăr, aceste două sisteme reacţionează la stres cu o viteză surprinzătoare: punerea lor în acţiune este declanşată în câteva sutimi de secundă, cu mult înainte ca psihicul să fi putut reacţiona.

Să notăm în prealabil că există două categorii de stres, unul “bun” (eustres), cel care stimulează funcţiile de adaptare şi altul “rău” (distres), care depăşeşte aceste funcţii de adaptare şi care lasă urme în corp şi psihic.

La un stres psihic sau în cazul unui efort fizic, sângele se va acumula în mod selectiv la nivelul muşchilor (vasodilataţia arterelor muşchilor) pentru a pregăti acţiunea următoare (înfruntarea sau fuga în primul caz, realizarea efortului prevăzut în cel de-al doilea caz). Sângele se va acumula şi la nivelul sistemului cardiorespirator (din aceleaşi motive) pentru a creşte debitul cardiac şi frecvenţa ventilatorie pulmonară. Tensiunea arterială creşte.

Sistemul neurovascular este foarte implicat în aceste fenomene.

Arterele sunt inervate în principal de sistemul neurovegetativ simpatic:

“ Stimularea simpatică antrenează efecte cardiace (accelerarea frecvenţei cardiace, creşterea contractilităţii) şi efecte vasculare (vasoconstricţie). Reducerea provoacă o vasodilataţie prin diminuarea tonusului vasoconstrictor “ (EMC, 2002).

La nivel hormonal, adrenalina, secretată de medulosuprarenală (în special la stres) are un efect vasoconstrictor.

În ceea ce priveşte vasele muşchilor: la începutul reacţiei de răspuns la stres, vasodilataţia este majoră, prevăzând o eventuală fugă (pentru a pregăti efortul fizic şi a aduce sânge în muşchi); dacă stresul durează, vasoconstricţia devine predominantă; “ La o concentraţie puternică de adrenalină, efectul alfaconstrictor predomină. “ (EMC, 2002). Dacă stresul se instalează, acţiunea vasoconstrictoare se răspândeşte în toate vasele din organism.

Într-o situaţie de stres, se declanşează o reacţie de adaptare neurovasculară masivă la nivelul tuturor vaselor din corp, atât al celor mari cât şi al arteriolelor.

Un stres adaptat se va traduce printr-o revenire la normal a reacţiei vasculare, în timp ce un stres depăşit va lăsa urme la nivelul vaselor, manifestându-se prin pierderea adaptabilităţii acestora.

Dacă reacţia de stres s-a încheiat dar vasoconstricţia (sau vasodilataţia în anumite cazuri de inflamaţie) rămâne, înseamnă că avem de-a face cu nonreversibilitatea spontană a situaţiei vasculare.

În terapia manuală

Gestul terapeutic va consta în eliberarea constrângerilor mecanice care perturbează viaţa fiziologică a arterei, acţionând asupra zonei înconjurătoare a acesteia sau restabilind vasomotricitatea tuturor pulsurilor. Pentru aceasta, terapeutul va trebui să aleagă între a face o normalizare directă sau indirectă. Apoi va reechilibra balanţa simpatică şi parasimpatică, acţionând asupra craniului, sacrumului şi a coloanei vertebrale în raport cu sistemul neurovascular.

În pulsologia directă, “ascultarea” manuală selectivă a tuturor pulsurilor organismului permite evaluarea gradului de reversibilitate spontană al fiecărei artere la o stimulare uşoară. Într-adevăr, orice presiune armonioasă şi neagresivă exercitată asupra unei artere realizează un micro-stres ce declanşează în mod fiziologic o reacţie de vasoconstricţie, apoi o revenire la normal a pulsului în cele 7 secunde. Există patologie atunci când acesta nu revine la normal după răstimpul stabilit.

Această evaluare este concomitentă cu acţiunea de normalizare care suprimă desincronizările resimţite de practician. El verifică astfel toate vasele şi creează condiţiile revenirii la normal. Sincronizarea pulsurilor necesită punerea lor în relaţie unele cu altele în mod bilateral şi homolateral, după cum deja am explicat.

În timpul tratamentului, momentul special al punctului de sprijin (oprire provocată aplicată asupra unui ţesut sau a unei artere) se va simţi prin efectele sale, mai întâi local, iar în curând în ansamblul corpului, de către pacient. Astfel, orice reacţie vasculară care merge în sensul vasodilataţiei defineşte un punct de sprijin pozitiv şi pecetluieşte acţiunea normalizatoare a gestului terapeutic şi deci revenirea la o reversibilitate spontană a arterei.

“ În situaţie de stres, evaluăm calitatea vasculară, determinând dacă este de natură hiperpulsatilă sau tăcută.

La subiecţi emotivi sau care trăiesc în stare de culpabilitate găsim în esenţă artere hiperpulsatile.

Invers, tăcerea pulsurilor evocă lucruri neexprimate, nerealizate, frustrare, siderare. “

Stresul cronic se repercutează asupra sistemului neurovegetativ şi asupra vascularizării. Rearmonizarea pulsurilor şi a sistemului neurovascular participă la înlăturarea efectelor nefaste ale stresului şi a repercusiunilor acestuia pe termen lung asupra corpului şi psihicului.

După Danis Bois: “ Atunci când pulsologia este restabilită, memoria stresului a dispărut “.

Crisparea fasciilor
Fascia este un ţesut conjunctiv ce creează o relaţie de continuitate de la suprafaţă până în profunzimea corpului şi din cap până-n picioare; datorită poziţiei sale „geografice”, ea unifică întregul corp.

Are particularitatea de a fi foarte reactivă; un şoc fizic sau psihic va provoca tensiuni şi crispări ale fasciilor. Chiar şi atunci când şocul nu ajunge să se traducă printr-un simptom, lasă totuşi, uneori, o urmă în corp, indelebilă şi palpabilă pentru o mână expertă. Oricare dintre noi a reperat măcar o dată aceste tensiuni specifice: “ Sunt încordat, simt tensiuni în trapez, am un nod în gât, am crampe la stomac “. Atunci când palpăm, gâtul este într-adevăr încordat şi stomacul crispat. “Ascultarea” manuală va revela şi un deficit al mişcării interne în aceste regiuni, direct proporţional cu şocul şi cu pierderea vitalităţii.

La un stres adaptat, fasciile absorb şocul pe toată întinderea şi în profunzimea corpului, regăsindu-şi starea anterioară: tensiunile şi diferitele simptome dispar; spunem deseori: “ Trece… “

Când şocul depăşeşte capacităţile fiziologice de adaptare, rămân anumite crispări. Atunci când aceste crispări se situează într-o zonă arteriovasculară critică, ele antrenează compresiuni şi privaţiuni vasculare. Dau chiar o disfuncţie a organelor implicate.

Astfel, de exemplu, dacă se instalează o crispare fascială la nivelul regiunii pulmonare: muşchiul marele pectoral şi muşchiul pectoral mic sunt încordaţi, la fel ca şi muşchii gâtului şi diafragma toracică, lichidele stagnează, plămânul este densificat, pleura contractată. Toate planurile de glisare, care în mod normal culisează unele faţă de celelalte ca într-o plăcintă cu foi, se lipesc.

Persoana respiră atunci mai puţin bine, la început în mod inconştient, apoi conştient. Nu are aer, o senzaţie de opresiune şi uneori chiar de “menghină” punând stăpânire pe ea. Apăsarea toracică face persoana mai puţin adaptabilă la noi stresuri.

Eliberarea acestei opresiuni toracice acţionează atât asupra stresului propriu-zis cât şi asupra cronicităţii acestuia.

Fascia pericardică este şi ea o fascie foarte sensibilă la stres. Crisparea sa antrenează o senzaţie de opresiune cardiacă puternic resimţită de către pacient, uneori chiar de tipul falsei angine pectorale. Ceea ce adaugă un stres suplimentar. În acest caz, inima nu este afectată de nicio patologie, în schimb indispoziţia şi starea de rău sunt create de o tensiune a fasciei pericardice (înveliş al inimii ce se inserează pe stern şi dorsale). Gestul terapeutic constă în suprimarea crispărilor fasciale în scopul eliberării inimii de aceste opresiuni.

Stresul, acţionând asupra fasciilor, acţionează asupra ţesutului conjunctiv interstiţial, “albia” microcirculaţiei şi loc al schimburilor. Consecinţele sunt o pierdere a elasticităţii dermului, o senzaţie de frig şi o diminuare a calităţii schimburilor. Cu cât este frigul mai profund, iar pacientul vorbeşte despre faptul că “i-a intrat frigul în oase”, cu atât este şi şocul mai pronunţat.

Ţesuturi strânse, adăugate senzaţiei de frig şi pierderii mişcării, antrenează o stagnare a lichidelor interstiţiale şi acidificarea terenului: sunt întrunite toate condiţiile pentru blocarea schimburilor. Aceste fenomene sunt însoţite de o perturbare a balansului sanguin.

Din crispare în crispare, din tensiune în tensiune, persoana îşi pierde din vitalitate, este obosită, instalându-se un adevărat cerc vicios. Această stare a fasciilor creează angoase subiacente care pot părea puţin importante la început dar care perturbează în mod considerabil viaţa persoanei.

O stare de stres depăşit, consecutivă unor şocuri fizice sau psihice, violente sau repetate, instaurează o situaţie patologică prin pierderea reversibilităţii reactivităţii fasciilor.

Vom înţelege cum, acţionând asupra acestor perturbări care nu sunt încă decelabile prin examenele medicale, terapeutul poate interveni asupra acestui tip de patologii nerevelate încă la fel de bine ca şi asupra patologiilor deja constituite.

Fasciaterapia este de asemeni o tehnică de urgenţă practicabilă pe teren: pentru a calma imediat persoana.

Repunerea în circulaţie a lichidelor are un efect imediat asupra impactului şocului şi diluează efectul nefast al acestuia. Este pertinent, în caz de accident rutier de exemplu, după acordarea îngrijirilor medicale şi atunci când este posibil, să se facă un tratament de fasciaterapie cât mai repede cu putinţă.

Tensiunea musculară cu perturbare a echilibrului tonic
Una dintre particularităţile tonusului este de a se adapta înaintea acţiunii musculare. Există deci o reacţie tonică anticipatoare a următoarei acţiuni. Vorbim despre tonusul de anticipaţie.

Danis Bois ne explică: “ Adaptarea se face într-o primă fază printr-o hipertonicitate care pregăteşte corpul de acţiune apoi printr-o revenire la tonusul de bază mai scăzut. Atunci când tonusul rămâne ridicat şi este menţinut în timp cu mult după reacţia de stres, această hipertonie nu mai poate reveni la normal. Revenirea la un tonus fiziologic va necesita eliberarea manuală a tuturor zonelor hipertonice. “

Această perturbare afectează atât tonusul de acţiune cât şi tonusul de anticipaţie.

Trebuie ştiut că la fiecare intenţie tonusul reacţionează înainte ca acţiunea să fie realizată. Această funcţie de anticipare a tonusului, foarte redusă la subiecţii în stare de stres depăşit, îi face pe aceştia mai vulnerabili la orice eveniment: deci impactul lor cu evenimentul este frontal, lovindu-i din plin. Chiar înaintea manifestării unei hipertonicităţi (perturbare a tonusului de acţiune), perturbarea se produce deci la nivelul tonusului de anticipaţie.

În terapia manuală, solicităm reacţia tonică în faza punctului de sprijin: prăbuşirea sau relaxarea tisulară resimţită la punctul de sprijin este o modulare tonică.

Astfel, relansarea premişcării interne solicită funcţia anticipatoare a tonusului.

Perturbarea ritmurilor
Corpul nostru este într-o continuă mişcare în interior. Chiar şi când este complet imobil, este prezentă o mişcare internă fiziologică.

Această mişcare este animată de o ritmicitate de 2 ori pe minut, asigurând mobilitatea fasciilor şi schimburile lichidiene metabolice şi celulare.

Această ritmicitate specială posedă o amplitudine, o orientare, o cadenţă şi de asemeni o viteză caracteristică, sau mai degrabă o lentoare senzorială specifică, ce-i conferă acestui ritm o senzaţie deosebită pentru pacient.

La un stres, ritmurile din corp încetinesc sau se opresc. Cu ceva timp în urmă, Danis Bois exprima acest fenomen spunând: “ Au răsuflarea tăiată “.

Când acest ritm senzorial de 2 bătăi pe minut este dezechilibrat, subiectul are o puternică predispoziţie la boală şi la stare depresivă.

Atunci când acest ritm este perturbat, motorul brasajului natural al lichidelor este inexistent, corpul “se ancrasează”, se îngreunează, lichidele stagnează.

Toate aceste ritmuri repornesc deîndată ce ritmul senzorial sau bioritmul senzorial este reechilibrat.

5.Dezertarea senzorială sau insensibilitatea

Este consecinţa etapelor precedente. Reacţia la stres poate fi privită ca o inteligenţă a corpului ce răspunde la un eveniment.

Fenomenul de “dezertare senzorială” este o reacţie fiziologică a corpului. În acelaşi fel în care creşte capacitatea de coagulare a sângelui (în scopul de a preveni sau de a face faţă unei eventuale hemoragii), corpul, atunci când primeşte un traumatism, se pregăteşte pentru a-i fi mai puţin rău diminuându-şi sensibilitatea.

Danis Bois explică: “ Chiar dacă această insensibilitate se manifestă pe corpul fizic (sau “corpul material” în filosofie), ea afectează şi corpul senzorial. Conform filosofului Merleau-Ponty, s-ar putea vorbi de “corp propriu”. Această parte a corpului care-l face pe acesta să fie sensibil şi care ne permite să ne simţim pe noi înşine: este corpul senzorial. De fapt, corpul fizic nu este separat de corpul propriu “.

Corpul propriu este un loc (în sensul de stare perceptivă, de nivel al relaţiei cu sine) unde anumite informaţii (exteroceptive şi proprioceptive) participă la raportul pe care individul îl are cu propriul său corp.

La un stres nociv, există o siderare la această recunoaştere; este ceea ce Danis Bois numeşte: dezertarea senzorială sau desenzorializarea.

Astfel, corpul se organizează pentru a suferi mai puţin în raport cu evenimentul trăit şi, chiar dacă situaţia redevine normală, raportul senzorial poate rămâne deficient.

Acest raport senzorial deficient devine un teren privilegiat de reviviscenţă a stresului. Unele persoane spun că nu prea se mai regăsesc pe sine după şocul suferit. Subiectul nu se mai simte la fel, uneori nu se mai simte deloc şi trăieşte cu o nouă suferinţă: pierderea sentimentului de sine sau a gustului de sine.

Danis Bois a explicat “regula celor 3 de i”: insensibilitate, imobilitate şi inconştienţă.

În acelaşi timp cu instalarea insensibilităţii, raportul cu propriul corp şi cu sinele diminuează. De exemplu, pentru a nu suferi, în perioada de doliu, corpul devine insensibil în raportul cu sine şi cu ceilalţi. Gustul de sine se pierde, la fel şi gustul pentru viaţă. Uneori, subiectul va căuta după aceea un sentiment al existenţei prin intermediul unor emoţii puternice.

Reactivarea raportului cu sine se va face prin gestul terapeutic, iar terapia asupra lichidelor este foarte importantă la acest nivel. Repunerea în mişcare a lichidelor (imobilizate de şoc) dizolvă impactul stresului, revenirea la o pulsologie normală atestând faptul că memoria şocului a dispărut. Atunci când corpul îşi recapătă căldura până în interiorul oaselor, persoana se reconectează cu “frăgezimea sa” interioară. Terapia lichidelor are un impact specific şi foarte puternic pentru persoană asupra gustului de sine.

Imobilitatea sau pierderea reversibilităţii spontane
Orice insensibilitate este însoţită de o imobilitate, la fel cum orice imobilitate este însoţită de o insensibilitate.

Imobilitatea nu este considerată aici ca fiind cea care împiedică producerea mişcărilor majore, ci ca o pierdere a reversibilităţii spontane, atât la nivelul marilor structuri ale corpului cum ar fi fasciile (ireversibilitate a tensiunilor şi crispărilor), cât şi al oaselor (pierderea plasticităţii). Şi la nivelul metabolismului se observă o pierdere a reversibilităţii marilor funcţii (balans simpatic/parasimpatic, balans endocrin, ciclu veghe/somn).

Corpul este în echilibru din clipa în care este capabil să se adapteze la o situaţie, astfel pierderea reversibilităţii spontane a marilor sisteme întreţine reacţia de stres.

Pe plan structural, imobilitatea se manifestă prin prezenţa unor blocaje articulare importante sau care nu interesează decât anumite mişcări.

Pe plan organic, imobilitatea se traduce printr-o pierdere a reversibilităţii spontane a biologiei şi a fiziologiei care, în consecinţă, nu se mai pot adapta.

La nivel vascular, arterele sunt rapid afectate de stres, vasoconstricţia nu mai este reversibilă, angiospasmul persistă. Ţesutul este contractat, schimburile se efectuează mai puţin bine iar balansul sanguin este perturbat. Sistemul imunitar este şi el afectat, printr-o scădere a apărării imunitare cauzată de producerea de cortizol.

Trebuie neapărat ca spasmul arterei să fie suprimat, ca schimburile de la nivelul ţesuturilor să fie relansate pentru a dezactiva reacţia în cascadă a stresului ce fragilizează corpul şi întreaga persoană. Şi blocajul ritmic trebuie să fie relansat pentru a nu avea de-a face cu instalarea unei oboseli cronice a persoanei (fără un motiv medical aparent şi fără să se poată spune “e doar în capul ei”). Corpul chiar suferă în fiziologia sa.

Inconştienţa şi adaptabilitatea subnormală a marilor funcţii ale organismului
Fiecare inconştienţă este însoţită de o imobilitate şi de o insensibilitate.

Inconştienţele se referă la toate absenţele de percepţie conştientă pe care persoana le are în legătură cu corpul său.

Orice inconştienţă este astfel o incapacitate de a simţi mesajele corpului. În ceea ce priveşte stresul, inconştienţa se situează când persoana nu are acces la semnele ce anunţă stresul, deci ea nu poate nici anticipa, nici însoţi reacţia.

Astfel, de exemplu, este preferabil şi mai puţin costisitor în energie şi în stres ca atletul, în timpul unei probe, să simtă când îi va fi sete mai degrabă decât să se confrunte cu nevoia de a-şi potoli setea. Când îi este sete, este deja prea târziu, reacţia de stres este deja pornită.

A suprima inconştienţa înseamnă a-i permite persoanei să dobândească o atitudine anticipatoare şi deci preventivă în faţa stresului şi să fie prezentă în reacţiile sale atunci când stresul s-a declanşat. În acest caz, se obţine o acţiune asupra intensităţii şi duratei acestor reacţii.

Reacţia psihologică, stresul depăşit sau recurent
Reacţia psihologică la stres este de două feluri:

fiziologică, atunci când însoţeşte o reacţie de stres pe care subiectul reuşeşte să o gestioneze fără probleme,
patologică, atunci când stresul a depăşit capacităţile personale de gestionare a unui eveniment.
Psihismul are o influenţă asupra corpului, dar corpul are poate o influenţă mai mare decât s-ar putea crede asupra psihismului.

Să-l lăsăm să vorbească pe Danis Bois, care-i redă corpului un loc important în raport cu psihologia: “ O stare de rău psihosomatică poate lua naştere dintr-o vulnerabilitate psihologică izvorâtă dintr-o tulburare a organismului (de exemplu, se întâlnesc des depresii nervoase sau tulburări de comportament ca urmare a unui traumatism al occiputului. Normalizarea sa va pecetlui o dispariţie imediată a tulburărilor psihice).

O boală somatopsihică se elaborează şi când organismul nu mai dispune de resurse pentru a se repune în mişcare, nici de a-şi reporni ritmurile, atunci când “dezertarea” senzorială persistă. Această incapacitate antrenează tulburări psihice mai mult sau mai puţin importante ca natură şi intensitate în funcţie de individ şi de gradul “dezertării” senzoriale. Rapiditatea recuperării este determinată de capacitatea persoanei de a restabili această legătură senzorială şi de a elabora o reflecţie pozitivă pornind de la aceasta. “

Mişcarea este o legătură între soma şi psihism iar relaţia somatopsihică se manifestă şi la nivel vascular. Neurofiziologistul Antonio Damasio explică, în teoria sa despre proto-sine, că biochimia sângelui face parte (împreună cu propriocepţia şi interocepţia) dintre elementele ce contribuie la sentimentul de sine. Într-adevăr, chimia sanguină şi cea a lichidelor creează o ambianţă specială în corp.

Nici nu bănuim cât de mult ne influenţează circulaţia lichidelor psihicul. O pacientă mi-a spus într-o zi: “ Nu-mi drenaţi doar picioarele, ci şi capul… “

Boala organizată

Impactul şocurilor fizice şi psihice poate ajunge să formeze o patologie organizată, de exemplu un ulcer la stomac, un umăr dureros, o sciatică…

Chiar dacă, în acel moment, simptome ce corespund unei boli repertoriate din punct de vedere medical sunt susceptibile să se atenueze sau să dispară printr-un tratament medicamentos, totuşi, procesul de construcţie a problemei poate persista într-un mod mai mult sau mai puţin latent. Amprentele stresului în corp sunt potenţial prezente (tensiuni, blocaje, vasoconstricţie, etc.), ele s-au organizat în mod ireversibil şi au creat o patologie fixată, ale cărei simptome vor ieşi din nou la suprafaţă la un moment dat, atâta timp cât amprentele din corp nu vor fi fost înlăturate.

În sfârşit, practicianul, prin terapia manuală şi gestuală, va executa aceeaşi tehnică, indiferent că o face în scop curativ sau preventiv.